Am ajuns în Toronto încă pe lumina muribundă dar nu mai puțin frumoasă (Soarele știe, spre deosebire de Madonna, să apună cu demnitate). Seara alături de prieteni a fost foarte plăcută: isteața de Flavia avea o prietenă în vizită și l-au cooptat imediat pe Gabriel. Am băut bere cu Alfred pe terasa din spate iar Carmen s-a chinuit pentru niște bucate grozave.
N-am simțit lipsa lui Serena Ryder – Alfred propusese să mergem la un concert de-al ei, în Toronto, dar mă temusem că după cele 5h de condus ar fi fost cam greu să înfrunt mulțimile și să stau în picioare câteva ore.
Am așteptat cu nerăbdare sosirea sâmbetei. Alfred a avut o idee genială – și cu bilete ieftine ca s-o susțină – să mergem la Canada’s Wonderland, un parc de distracții. Și acum mă gândesc cum le voi putea mulțumi lui Carmen, lui Alfred și, de ce nu?, Flaviei pentru această oportunitate excepțională de a petrece un weekend minunat alături de ei și, mai ales, de Gabriel.
Canada Wonderland a fost cu adevărat un moment de excepție: ziua, ca și precedenta, a fost inundată de un soare mai blând decât îl arăta strălucirea; a fost cald, a fost bine, a fost alături de Gabriel. El și-a înfruntat spaimele relative la roller-coastere și m-a făcut foarte mândru de el; curajul nu este lipsa fricii ci este capacitatea de a-ți înfrunta spaimele; mai ales a le înfrunta pe cele iraționale este o capacitate esențială a unei vieți libere. Ne-am plimbat liberi, am așteptat în rând la cozi mari dar nu insuportabile și, ca să ne trecem timpul, am bârfit pe alții: „Doamne, uite ce grasă este familia aceea” sau „Uite, Gabriel, ce oribil arată când nu îți acoperi gura când caști. Parcă ar vrea să ne înghită pe toți”. [Nu este frumos dar bârfa este un lucru care întărește acel NOI atât de important pentru definirea unei familii ]. Am împărțit o cola prin două paie și m-am simțit extrem de apropiat de el. Pentru o clipă am uitat că este ultima sâmbătă petrecută împreună, pentru un întreg an, înaintea plecării mele spre România. Pentru o clipă. Apoi mi-am amintit și am rămas aninat la o bifurcație în drumul meu emoțional: să deplâng îndepărtarea de el sau să mă prefac că așa ceva nu se va întâmpla și să cred ca noi doi vom rămâne, fericiți, zile întregi, ani, decenii, în acest parc. Am ales să mă prefac și – așa cum nu-mi stă în fire – să mă bucur de perenitatea efemerului.
La capătul serii am decis să-mi înfrunt o spaimă. Sunt fricos. Da, da, nu spuneți că nu sunt! Prima oară când am fost la Wonderland, în 2001, deși am călătorit prin toate instalațiile, mi-a fost o teamă îngrozitoare; o teamă care mi-a apretat fața. Închideam ochii în toate roller-coaster-urile, și singura bucurie pe care o resimțeam era când vagoanele se opreau și constatam că sunt încă în viață. Acum, însă, am constatat ca trupul și psihicul mi se tociseră cumva și că sunt capabil să țin ochii deschiși. Da, sunt un fricos curajos care, la capătul serii, când timpul îi permitea să mai aleagă numai o singură cursă, a ales Leviathan-ul! Desigur, Flavia m-a sfătuit să aleg Behemoth-ul – #2 la dimensiune – care cică ar avea o coadă mai scurtă și, pentru o clipă, frica mi-a dat ghes să mă mint și să spun „Da, desigur, Behemoth-ul e mai nimerit și nu pentru ca e o țâră mai puțin înalt, ci pentru că e coada mai mică”. Ca de obicei, însă, nu mi-am dat voie să (mă) mint: „Lasă prostiile! Vrei să alegi Behemoth-ul pt ca e mai mic și faci în pantaloni la gândul Leviathanului”. Furios pe mine, decis că dacă îmi voi înfrunta frica, o voi înfrunta cu adevărat am ales Leviathan-ul.
Din parametrii listați pe site-ul Canada’s Wodnerland: 93m cădere, 148 km/h viteza de la baza primei căderi, peste 3 minute și 30 secunde care, în timpul omenesc se traduc în 147h și 35 min… Mi-a fost teamă, a durat atât de mult încât spaima s-a transformat în teroare, am urlat și… dacă n-ar fi fost coada atât de lungă, aș fi luat-o de la capăt. Când vagonul s-a oprit, urlete s-au transformat în vaiete și gemete înăbușite. Întorcându-mă, am zărit lacrimi curgând libere pe obrajii unui libanez de +50 de ani, de pe locul din dreapta.
Este adevărat. Este ciudat dar potrivit cu contradicțiile rasei umane: cel mai adevărat sentiment de viață apare atunci când ai trecut prin senzația de moarte. Zi de zi, trăind, mâncând, făcând cumpărături, stand la slujbă, ajungem să ne simțim morți. Nu cred că există dovadă mai bună a necesității Iadului/Răului/Neplăcerii.
Și duminică, alături de Gabriel, șiruind pe drumul binecunoscut, pe care l-am străbatut de atâtea ori cu speranță, de atâtea ori cu disperare și cu moartea în suflet, am simțit că mor. Spălat de razele apusului n-am mai putut obtura senzatia de descompunere. Dar, NU, nu, nu era moartea brutal a unui accident, nu era moartea încărcată de regrete ci era o simplă alunecare spre sfârșit, naturală și cursivă, cum e finalul unei vieți trăite din plin, care și-a terminat menirea. Lucrurile din viața noastră, și bune și rele, trebuie să se termine ca să facă loc altora. Pentru mine era un final splendid, cel mai bun final posibil al unei etape din viața mea: alături de fiul meu, crescut ca un vlăjgan, cu o minte adultă deja pe alocuri, un fiu despre care știu că va fi bine, că va crește mare și va face lucruri importante. Pe o scenă decorată cu câteva din cele mai bune lucruri pe care această lume are să le ofere: dragoste, soare, explozia naturii l prag de vară; pe această scenă scriam un act de final alături de fiul meu, cel înlăuntrul căruia sunt închis la fel cum el este închis înlăuntrul meu.
Poate ca momentul ar fi trebuit sărbătorit cu o lacrimă, dar eram prea fericit de atâta frumusețe și am uitat să jelesc. E timp, după ce totul se încheie să plângi – întotdeauna, dacă îți dai timp.
Fericire. Final. Început. Fericire.
No Comments