Am vorbit despre acest subiect in diverse rânduri. În esență, totul se rezumă la faptul – pe care multă lume îl acceptă, îl predică, îl promovează dar pe care are dificultate de a-l implementa – că emoțiile negative sunt mai puternice decât cele pozitive. În engleză, popular, se spune simplu “Trebuie zece fapte bune pentru a șterge amintirea unei fapte rele”. Nu știu dacă a existat o analiză riguroasă îndărătul acestui raport și totuși, pentru cei ce se auto-analizează, este cert că e destul de aproape de adevăr.
Am început să meditez la acest subiect după ce am realizat ceva oarecum banal dar, ca multe alte lucruri, obturat vederii noastre de la firul ierbii: într-un cuplu, este mai important sa împarți antipatii comune decât simpatii comune. Este încă un argument că gândirea negativă are precedență asupra celei pozitive. Degeaba ai multe în comun cu partenera/partenerul dacă nu „urăști” aceleași lucruri. Nu este posibilă sau probabilă o suprapunere perfectă a gusturilor/atitudinilor/antipatiilor. Când însă aceste antipatii devin lucru cunoscut, ar trebui să devină „zona minată” în relație, acel tărâm emoțional în care amândoi evită să intre.
Exemplu: Este ok să-ți placă un anumit gen de muzică dar, dacă celuilalt îi displace profund, mi se pare înțelept să-l asculți la căști. Nu te gândi că, în timp, cealaltă persoana va începe să iubească muzica ta – idiosincraziile, antipatiile se adâncesc cu trecerea vârstei, nu se temperează.
Vorbind de simpatii și antipatii, mi se pare o greșeală de esență să te asociezi cu ceea ce celălalt urăște. Dacă, să spunem, ai un prieten/prietenă pe care celălalt o disprețuiește – din motive obiective, subiective – și căruia/căreia tu îi găsești scuze și calități suficiente pentru a menține o relație, e o idee bună să nu îi aduci prea des în discuție și, mai ales, să nu-i „bagi pe gât” partenerului. Asta nu înseamnă că acea relație trebuie oprită – cred de asemeni în libertatea individuală armonizată cu binele comun – ci doar trebuie mascată, făcută mai discret pentru că altfel riscăm să ne identificăm cu ceea ce celălalt urăște.
Emoția este, în anumite cazuri, și al meu este un asemenea caz bun de studiu, mai puternică decât rațiunea. Rațional înțeleg că dacă prietena mea alege să aibă o amică/amic de moravuri ușoare, nu înseamnă automat că-i împărtășește viziunea ci numai că acea persoană are destule calități ca să justifice o relație. Și totuși… am constatat că atunci când partenera mea nu se distanța de acele trăsături negative, când, poate în numele diplomației, lua apărarea acelor trăsături, clocoteam și raționalitatea mea se evapora – cel puțin pentru moment. Am realizat atunci că mi-aș fi dorit nu ca prietena mea să-și distrugă relațiile sociale ci, pur și simplu, să ocolească relatările legate de acea persoană.
M-am blamat adesea că sunt atât de implicat, atât de emoțional încât subiectivismul emoțiilor îmi tropăie complet luciditatea. Apoi, am observat că majoritatea dintre noi suntem făcuți la fel. Creierul îmi spune că „acel ce nu este împotriva ta, este cu tine” dar stomacul mă forțează să cred că „acel ce nu este cu tine este împotriva ta”. [ Uite astfel, am ajuns să-mi iubesc creierul și să-mi urăsc stomacul ].
Bunul mers al unei relații are nevoie de o strategie. Dragostea ajută enorm dar a te bizui numai pe dragoste este lipsit de chibzuință. Am născocit cândva definiția aceasta: dragostea este suma plăcerilor avute și scontate. Având în vedere puterea de „1 la 10” a emoțiilor negative față de cele pozitive, evitarea primelor este, poate, cel mai important pas în colectarea de durată a acestor plăceri.
No Comments