Frank, un coleg de serviciu, și soția lui aveau o viață cât se poate de bună: 3 copii crescuți, o casă excepțională, complet plătită, o carieră prosperă într-o slujbă stabilă de guvern. Când fiica lui cea mare a plecat la universitate, în Montreal, și copilul mijlociu a pășit în ultimul an de liceu, a realizat că o etapă a vieții lui se apropie de final. A decis să se pregătească pentru următoarea etapă. A pornit să facă sport – jiu-jitsu, un sport pe care-l practicase și în tinerețe. A început să vină la serviciu pe bicicletă și o făcea constant aproape în fiecare zi cât dura vremea bună – cca 40 km dus-întors. Pe baza acestui regim de sport combinat cu o alimentație corectă, a slăbit considerabil. Acasă însă, soția, departe de a-l susține, îi ridiculiza străduințele: „Copiilor, priviți la tatăl vostru: a înnebunit. Face karate și pedalează de parc-ar avea 20 de ani”. Frank mi-a jurat c-a încercat să aibă discuții cu ea, sperând să primească un răspuns cât de vag la întrebarea pertinentă „Ce vom face după ce copiii nu vor mai avea nevoie de noi?”. Ea însă evita asemenea discuții, le amâna. Luni după luni ea a continuat să facă la fel cum făcuse o viață întreagă: să aleagă rutina, să-și înfunde creierul în seriale TV, să facă shopping și să bârfească, o dată pe săptămână cu prietenele ei. A ales politica struțului, convinsă ca Frank trece printr-o fază care se va stinge cu timpul. Frank mi-o descria cu respect și povestea despre ea c-a fost o femeie dedicată, o mamă bună dar acum nu mai știa cum să iasă din acest tiparul de care el încerca să se elibereze. Cam la un an și jumătate după ce această criză de maturitate a început să se insinueze în familia lor, Frank a reîntâlnit pe Facebook iubirea din tinerețea lui. Fuseseră împreună atunci când el avea 23 de ani și ea 32. Ea dorea un mariaj, el se simțea prea tânăr pentru aceasta. Se despărțiseră, el o întâlnise pe cea cu care, trei ani mai târziu, s-a căsătorit. Fosta prietenă, acum 62 de ani, era tot divorțată și arăta excepțional de bine – mi-a arătat poza ei. Au reluat relația – întâi ca amici, apoi, pas cu pas, au redevenit iubiți.
Acasă, lucrurile erau deja terminate din punctul de vedere al unei relații fizice cu soața lui. Inițial, începuse prin a dormi din ce în ce mai des în camera de oaspeți. Apoi, a dormit numai în camera de oaspeți. A venit și ziua când și-a mutat toate lucrurile de pe noptiera – cărți, reviste, ceas – în camera de oaspeți. „Și ea ce a spus?” am întrebat. Ea nu a spus nimic, se pare. Și a continuat să rămână tăcută și când el a început să-și viziteze ciudate de des sora din… Montreal (unde și fosta/actuala lui iubită trăia). A continuat să rămână tăcută și când el a prins să meargă la tot soiul de conferințe profesionale, toate ținându-se în locații extrem de romantice: West Keys, Las Vegas etc. Asemeni pietonului care, când trece strada nu se uită la mașini și prin aceasta simte că „pericolul pe care nu-l vezi, nu există”, părea convinsă că familia nu i se va destrăma dacă nu ia aminte la crăpături.
Frank întinerea vizibil, atât fizic cât, mai important, emoțional. Venea la serviciu plin de excitare și surexcitare. Povestea, cui stătea să-l asculte de ultimul email sau ultima conversație avută cu iubita lui. Începuse să-și caute slujbă în Montreal, să evalueze cartierele, să ruleze calcule economice și implicațiile lor. Soția lui, din câte îmi povestea, după ce îl pistonam (nu avea nici un chef să-mi mai povestească), își continua rutina zilnică, adăuga încă un episod din „Tânăr și neliniștit” la cele 4000 pe care le urmărise, citea și se îngrășa, nu lua vacanțe pentru că ura să zboare (fobiile pe care nu le domini ajung să te domine pe tine).
Am plecat de la acea slujbă înainte de momentul de final și n-am mai ținut legătura cu Frank. Nu știu ce s-a întâmplat dar, cumva, nu-mi pot imagina că Frank s-a reîntors la „datoria familială”. A doua fată intrase la facultate, tot la Montreal. Fiul lui, cel mai mic dintre copii, avea aproape 15 ani și, acceptase ideea că un divorț îi va separa părinții. Frank își petrecea aproape fiecare weekend la Montreal și mi-a spus că are câteva interviuri de slujbă în orașul iubitei lui. Era la fel de îndrăgostit și surexcitat și nu pot/nu vreau să-mi imaginez că s-a reîntors în locul lipsit de speranță care devenise familia lui.
Și ce vreau să spun cu „povestea lui Frank”?! E o poveste relativ banală, curentă, des reprodusă în fel și chip în atâtea regiuni, în atâtea rase. E o poveste a „crizei de maturitate”. Știu multe asemenea povești – aceasta se distinge prin faptul că au existat încercări cinstite de redresare a unei situații. Miezul acestei postări VA URMA…
No Comments