Corecție

În trenul spre București, pe coridor, puțea a urină. Nu era cum să nu miroase astfel, având în vedere că atunci când trăgeai apa nu curgea nimic. La asta se mai adăuga și efectul trecerii prin WC a celor care n-au făcut armata și deci nu erau buni la țintă.

Plimbându-mă prin București, treceam pe străzi cu clădiri vechi și mă bucuram de ele. Visarea îmi era întreruptă, ici și colo, de câte o zonă cu un puternic miros de urină, adeseori câte o pată marcând pe caldarâm locul ușurării cuiva și a crispării mele.

Am fost la un restaurant frumos, elegant , cu WC-uri placate cu marmură, cu un design minunat. Dar WC-urile miroseau a urină: sistemul de curățare a pisoarelor implica atingerea și rotirea unui robinet, descurajant probabil. Eu l-am atins și apoi m-am spălat bine pe mâini, de 2 ori.

Revenind la Iași am avut parte iarăși de un tren cu binecunoscutul miros de urină. Nu, nu mă miră, e o constantă a amintirilor mele legate de CFR, uneori chiar și la clasa I. De data aceasta nici apa pt spalatul pe mâini nu exista.

A doua zi, am fost chemat la masă la părinții mei. Trecând pe la Auschanul de la Palas Mall, deci intr-o zonă relativ luxoasă dar împănată cu restaurante și baruri (dar cam toate cu WC-urile lor), am străbătut din nou o zonă unde arma chimică amoniacală fusese vărsată.

Acum, îmi amintesc de o declarație a lui Iliescu de prin 2000-2002 care m-a înfuriat. Aflat într-o vizită în Franța a fost, cică impresionat de faptul că o toaletă publică vizitată nu mirosea a urină și trăgea concluzia că ei sunt civilizați iar noi nu. Pișatul unui om, spun eu fără mari argumente, fără studii concludente, miroase la fel, fie că e francez, australian, român. Diferența, în Vest, este că se face curat. De fiecare toaletă este cineva responsabil care trebuie să semneze o fișă la orele la care a trecut pe acolo (în zonele aglomerate, verificarea curățeniei se face la fiecare 15-30 de minute), fișă pe care o verifică altcineva, care pedepsește minciuna.

Priveam la nașii CFR, mult îmblânziți față de cei de care-mi aduceam aminte și mă întrebam de ce, între stații, nu au datoria și nici nu simt nevoia de a curăța aceste WC-uri. Măcar de scârbă că trebuie să suporte și ei acest miros. M-am întrebat de ce proprietarii caselor/clădirilor urinate din București, măcar o dată pe săptămână, nu ieșeau cu o mătură, puțin detergent și 2-3 găleți de apă, să curețe (înjurând, blestemând, scrâșnind sau, mai bine, cu un surâs trist pe buze) locul unde trăiesc sau muncesc.

Mi s-a spus adesea, am citit adesea calificativul „țară de rahat” în conjuncție cu România. Îmi pare rău, dar nu e chiar așa de rău și pentru o exprimare proprie, conformă observațiilor mele (dar nu numai ale mele) propun calificativul „ȚARĂ DE PIȘAT”. Și, dacă am ajuns aici, hai să fim de acord că nu numai cei care se pișă pe România, pe valorile ei mici sau mari, vechi sau noi, sunt de vină ci și cei ce consimt să trăiască în acest miros de urină fără să facă nimic.


 

1 Comment

  • Nicole

    August 29, 2013 at 11:21 pm Reply

    Asta nu e de ieri, de alaltaieri ci de cand locuiam si noi acolo. Comentariile tale mi-au adus aminte de trenul ICE dela Muenchen la Vienna.. Curat, sapun, hartie de clo.. adica asa cum trebuie sa fie intr-un tren, chiar la clasa II-a… Si apa, bineinteles.

Post a Reply to Nicole Cancel Reply