… cu 7.9% dobândă, în valută? Nuuuu?! Ei bine, tocmai ați luat-o! Aceasta este media dobânzilor pe care statul român le plătește internațional pentru bond-urile de 10 ani pe care le emite (sursa: Tradingeconomics.com). E media, pentru că în anul catastrofal 2008, aceste bonduri plăteau 12%. E ipotecă pe România și viața de zi cu zi a românilor. Un simplu calcul arată că, la datoria externă a României de cca 160 miliarde $, guvernul plătește ANUAL 12 miliarde $ DOBÂNDĂ.
Ei, dar 12 miliarde la 169 miliarde PIB pe care România le declară, nu este așa de mult. Uitați de PIB. PIB-ul este, în ciuda formulelor de calcul ale guvernelor, un indice folositor dar nu relevant când vine vorba de plăți. De ce? Pentru că facem plățile cu banii încasați, nu cu numerele de pe hârtie. Guvernul plătește datoriile cu banii încasați din taxe, nu cu valoarea totală a mărfurilor produse și a serviciilor. Este la fel ca și pentru omul de rând – plătește la piață cu banii care-i rămân în mână. Pentru 2013, estimarea (întotdeauna, oriunde, guvernul este extrem de optimist când vine vorba de aceste numere – o altă formulă pentru “minte cu nerușinare”) este că se vor încasa 33.4% taxe. Folosind numărul oferit de guvern înseamnă că în vistierie vor intra cca 56.5 miliarde $. Deci, înainte de a pleca la împărțitul banilor între ministere, guvernul trebuie să scadă – cel puțin – cele 12 miliarde plătite în dobânzi piețelor internaționale. Rămânem, deci, cu 44.5 miliarde $.
Sănătatea vrea 6% din PIB, ceea ce înseamnă 10.14 miliarde. Raportat la PIB nu pare mare scofală. Raportat la banii din buzunar, înseamnă cam 23%. Educația vrea si ea 6% din PIB. Alte 23% din banii existenți. Guvernul încearcă să explice – pe ocolite ca să nu-și strice minciuna cu PIB-ul – că e prea mult, că nu se poate ca doar 2 ministere să primească 46% din tot. Mai există atâtea alte necesități. Și totuși, fiind an electoral,vor da mai mult decât se poate da. Cum? Simplu – cu împrumuturi. Și în anii care vin dobânzile vor mânca 23%, apoi 25% și tot mai mult din banii de coșniță. Aceasta presupunând că încasările rămân la fel – dar în aceste condiții de criză, tot mai multe afaceri se vor închide, tot mai mulți oameni vor rămâne fără slujbe, consumul se va restrânge și taxele vor trebui mărite, multiplicate pe orice – pe stâlpi, pe studenți străini, CASS pe chirie și pe orice venit, ca țara să rămână pe un nivel de plutire. Iar, dacă economia noastră pierde încrederea investitorilor și a celor care ne împrumută, dobânzile pentru următoarele bond-uri românești vor crește. Să nu uităm că în Grecia ajunseseră la 25%… iar cei care au dat împrumut Greciei au plâns în pumni și – probabil – și-au învățat lecția de a nu mai da cu împrumut țărilor de risc prea mare. Cu alte cuvinte, într-un scenariu catastrofal dar nu imposibil, este posibil România să nu mai poată împrumuta bani, indiferent de dobândă.
Admit că aceste calcule sunt mult simplificate. Un buget însă este un buget și – în mare – se gestionează la fel cum vă gestionați dumneavoastră banii (dacă sunteți dintre “fazanii” care fac acest lucru). Singurele împrumuturi cu efect pozitiv sunt cele care generează profit și se plătesc singure. A împrumuta bani pentru a deschide o afacere de succes este un lucru bun; a împrumuta bani pentru a-i cheltui la mall sau chiar pentru a ajuta prieteni faliți, care nu vă mai pot da banii înapoi, este o rețetă pentru dezastru.
Ce vreau sa spun cu asta? Avem obiceiul nesănătos, de a ne imagina că macroeconomia este ceva abscons, ceva impenetrabil. Așa că nu ne batem capul de a înțelege aceste numere, ce înseamnă ele, ce prezic și cum s-ar putea rezolva problemele. Toți suntem niște critici dibaci dar argumentele noastre tind să fie emoționale. Media din RO dar și din alte părți, știm cu toții, trăiește din spectacular, din scandal așa că nu are absolut nici un interes de a informa obiectiv publicul – plusuri și minusuri, scenarii concrete, a pune numerele la lucru, a căuta soluții. Cu toții o știm și totuși atât de mulți dintre noi cădem în capcana lor, ne bizuim opiniile pe rapoartele lor viscerale , pe comentariile unor persoane care n-au căderea și nici interesul de a comenta un punct de vedere echilibrat.
Dacă demitizăm aceste numere și decizii guvernamentale, dacă le coborâm la firul ierbii, dacă învățăm să ne punem în papucii altora mai des și mai bine, lucrurile încep să capete claritate și dialogul ar putea prinde rădăcini în defavoarea monologului părtinitor.
Guvernul român este din ce în ce mai disperat. Taxele copleșitoare și tot mai inventive pe care le aplică cetățenilor și industriei sunt măsura acestei disperări. Știu foarte bine că avem nevoie de investiții, investiții majore – zeci de miliarde – pentru a susține ceea ce, de atâta timp, este susținut prin această ipotecă pe care au luat-o (și o măresc) pe România. Nu este numai o problemă românească – în China, de exemplu, se știe că fără o creștere a PIB de 7% pe an, riscă probleme sociale adânci. Istoria recentă – și, probabil, zgâlțâirile pe care le primesc periodic de la FMI și Banca Mondială – le-a amintit că “ipoteca” trebuie și plătită.
Să nu ne amăgim, gândindu-ne că aceste investiții se vor bizui pe considerente sufletești. Prințul Charles a creat un portret-robot al investitorului străin care n-are absolut nici o legătură cu realitatea. Prea puțini investesc într-o țară din iubire pentru acea țară, pentru locuitorii ei (la naiba, ei înșiși nu se plac foarte mult unii pe alții, de ce i-ar place un străin?!) – și dacă o fac, o fac într-o proporție nesemnificativă. Într-o lume globalizată, în care producția poate fi migrată oriunde, unde atâtea țări în curs de dezvoltare se bat pentru aducerea investițiilor, miliardele se mută pe alte considerente.
România prezintă câteva avantaje: mână de muncă ieftină, e țară UE deci produsele de aici pot fi desfăcute pe piețele europene fără suprataxe, o impozitare scăzută (doar teoretic), lipsa unor accize la energie pentru consumatorii industriali (avantaj care va dispărea treptat) și o oarecare stabilitate politică – doar în sensul că nu avem lovituri de stat, revoluții etc. Aceste avantaje pălesc însă în fața dezavantajelor: corupție generalizată, legislație haotică, guverne care încalcă promisiunile făcute de guvernele precedente, rezistența acerbă a populației prin acest omniprezent “nu ne vindem țara”.
Nu e nevoie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că nu suntem o țară în care e ușor și profitabil de investit. România este pe locul 73 mondial la ușurătatea de investiție din 189 de țări (sursa: DOINGBUSINESS.ORG – site al Băncii Mondiale). O poziție sub Grecia și două poziții sub… Antigua. Doar în Europa, imediat observăm Lithuania pe locul 17, Letonia pe locul 24, Ungaria pe locul 54 și, la naiba, Bulgaria, pe locul 58.
Cu toții știm că pentru a face afaceri în România trebuie să “dai” – nu doar impozite, dobânzi și tot ce presupune haosul economico-fiscal în care trăim, ci și peșcheșuri, să “ungi roțile”. Problema este că multe din firmele cu posibilități mari de investiții își au sediul în țări cu legislație economică strictă, iar a da șpagă, chiar în celălalt colț al planetei, se soldează cu pușcărie pentru directori și cei ce au aprobat așa ceva.
Instabilitatea și nerespectarea contractelor, schimbarea de luntre a politicienilor sub vântul străzii, conduce la sentimentul că viitorul este incert și investiția trebuie recuperată repede.
Ca atare, singurele multinaționale care sunt dispuse și agreează să facă afaceri în asemenea mediu, sunt cele care nu au probleme morale și legale de a da șpaga cuvenită, cele care vor căuta profitul rapid, cu orice preț. De aceea ne procopsim cu prea puține investiții germane, americane sau canadiene și mai mult cu cele rusești. Dacă totuși investitori din acele zone vin, adeseori nu sunt de calitate și nici nu vin cu o gândire de termen de lung pentru că nu știu ce le vor aduce următoarele alegeri (spre deosebire de noi care știm că va fi aceeași Mărie, cu ruj schimbat).
NOTA (09 ianuarie): Dnul George COMAN mi-a atras atenția că numerele prezentate mai sus sunt greșite. Trebuie să mărturisesc că are dreptate și să-mi cer scuze pentru folosirea unor cifre neverificate temeinic. Conform BNR, datoria directă externă a României este de numai cca 30 miliarde Euro (cca 40 mld USD). La aceasta se mai adaugă Datoria Public Garantată și Datoria Privată. Nu reușesc să înțeleg de ce această Datorie Privată este raportată de BNR, ce anume face această “datorie privată” o problemă a statului român. Combinat, totul ajunge la numai cca 80 mld EU, cca 108 mld USD.
Din nefericire, lucrurile nu sunt mult mai roz. Mai există o datorie de termen scurt de cca 20 mld EU. În plus, aceasta reverificare a surselor m-a condus la o prognoză extrem de îngrijorătoare. Se estimează că PIB-ul României va scădea până la 138 mld (de la 2013 – 169 mld). De asemeni, nu trebuie să uităm că România a emis datorie și pentru interior care, dacă e să judecăm după dobânda plătită ăn 2013- de 1.8 mld EU – nu e deloc nesemnificativă
Oricum ar fi, acest articol spune “Ministerul Finanţelor are de rambursat în acest an un miliard de euro către FMI, iar BNR are de dat înapoi aproximativ patru miliarde de euro. În plus, 2013 este anul de scadenţă pentru bonduri denominate în euro, emise pe piaţa locală, în sumă de 1,8 mld. de euro.” 6.8 mld Euro = cca 9.2 mld $ plătite în dobânzi.
Dacă aceasta nu e suficientă pentru a ne speria, avem cei 20 mld Euro contractați acum 4 ani de guvern: http://bit.ly/19fyFBJ.
Îmi cer scuze pentru deficiența din documentare dar, oricum am întoarce-o situația nu este deloc încurajatoare.
No Comments