Odihnit, eram gata de o zi relaxată, la pas (pas de motocicletă), în jurul micuței insule Prince Edward. Era o zi sumbră – plouase puțin peste noapte dar, deși temperaturile erau peste 22 C, cerul se încăpățâna să se ascundă după o perdea plumburie de nori.
Dacă veni vorba – să nu cumva să faceți referințe la dimensiunea insulei. Localnicii sunt foarte sensibili. Cel puțin cel cu care am vorbit dimineața, când m-am rătăcit (din nou, iar, asta e când călătorești bizuindu-te pe amintirile unei hărți sau pe busola interioară). Tot ce am spus este că „nu poate fi departe, distanțele sunt mici”.
„Da, dar nu chiar atât de mici cum spun turiștii care pretind ‚Ah, PEI e atât de mică încât o poți face într-o zi’. Nu o poți face!” mi-a dat el răspunsul definitiv.
Răspunsul este „Da și Nu”. Dacă vrei doar să ajungi dintr-un capăt în altul, eventual să pleci de pe insulă, o zi este absolut suficientă. Dacă însă vrei să vizitezi și să te bucuri de priveliști, să te amuzi cu atracțiile din zona Cavendish (voi povesti mai târziu – în trecere, cum am fost și eu), să cunoști relaxarea plajelor pustii sau poate turistice – atunci e nevoie de măcar 1 săptămână, fără nici un moment repetitiv.
Primul popas era North Cape. Pentru motive pe care nici eu nu le puteam enunța, mi se părea important să ajung în punctul cel mai nordic al insulei. După acea scurtă rătăcire și discuția cu localnicul (care se oprise voluntar ca să-mi dea direcții), am pornit pe autostrada 2 – mi se părea important să ajung repede la destinație, ca să fiu eficient. Ca de obicei, abia mă pornisem vijelios, când am fost oprit: erau lucrări la drum. Am așteptat și așteptat – vreo 10 minute, până s-a dat drumul la sensul meu de circulație. Ca în orice regiune unde slujbele sunt pomană, am observat că șantierul avea circa 5-6 doamne, în costume galbene reflectorizante, care cu semne de Stop/Go Slow controlau traficul și numai 3 bărbați care munceau la stradă (erau înca 5 Dorei… dar, cu cafelele în mână discutau probabil meciul de aseară).
După vreo 30 min, m-am oprit la un Tim Hortons pe drum pentru necesități: un sandviș, o cafea și alte necesități. Era chiar peste drum de o biserică mai mult decât rezonabilă pentru pustietatea în care ne aflam. Trebuie să știți că și Quebec și provinciile atlantice, ca și în România, au biserici complet inadecvate pentru localitățile în care sunt plasate. Nu e deloc neobișnuit ca într-un sat de 2000 de locuitori să observi, în centrul localității, o biserică făcută în piatră, cu turle extrem de înalte și acoperiș strălucitor, perfect îngrijită. Deși… spre deosebire de ale noastre, ale lor n-au atât aur. Tot ale noastre-s mai frumoase si tot ai noștri-s mai săraci (câștigăm la toate).
După ce-am trecut de Tigmish, ultima localitate importantă în drumul spre capătul insulei, am cârmit pe un drum numai bun de unduit, cu curbe multe și strânse. Am trecut pe lângă ferme absolut normale… cu o excepție. Aveau tractoare și utilaje agricole în curte, ca și fermele din Ontario sau Quebec, dar mai aveau ceva: câte o barcă de pescuit pe mare, de 16m sau chiar mai mare, ridicată pe suporți de lemn. Mai aveau și câteva stive uriașe de capcane de homari/crabi, câteva sute de bucăți. Am văzut și semne de vânzare pentru aceste capcane: de la 5$ până la 8$. Am uitat să spun că mai toate fermele aveau semne că vând cartofi noi. Nu toți oamenii sunt fermieri, bineînțeles. Cei care nu sunt locuiau în case cochete – cu o curte pe care un orășean, chiar și din suburbie, le poate numai visa. Spre deosebire de orășeni, puțini localnici păreau să-și bată capul cu acea peluză perfectă. Și, cum vă spuneam, imperfecțiunea are farmec: în multe din curți creștea o buruiană măruntă cu flori violet care, din depărtare se aduna într-o culoare continuă, un iaz violet.
Pe câmpuri dar chiar și pe peluza imperfectă a curților am văzut împrăștiat ceva complet nefamiliar. Mai târziu am realizat că erau alge, strânse de la malul mării și împrăștiate pe câmp pentru că au toate elementele necesare: 0.3% N, 0.1% P, 1% K, precum și alte elemente benefice pentru culturi agricole sau iarbă.
Drumul mă ducea, deseori, pe lângă ocean și mirosul ei sărat, presărat cu iz de alge putrezite, îmi aducea aminte de tot ce este mare pentru mine. Nu mă mai grăbeam. Am oprit de câteva ori. Lângă un golfuleț împărțit în 2 de șosea: pe o parte apa sărată, pe partea cealaltă o mlaștină; era o imagine comună – aveam să întâlnesc zeci de asemenea golfuri-mlaștini de-a lungul zilei. Lângă un debarcader cu multe din acele bărci zărite și în curțile fermierilor, trei pescari făceau… treburi pescărești (de unde să știu?).
În cele din urmă am ajuns la destinație: North Cape Hiking Trail. Într-o parte a clădirii Centrului de Primire se înălțau 8 sau 10 centrale eoliene din care câteva chiar mergeau. De cealaltă parte… minunea locului: OCEANUL. Acolo m-am îndreptat prima oară. Plaja era – nimic de mirare – la fel de roșiatică precum sunt cam toate terenurile din Insula Prince Edward pe care, așa cum v-am spus, se cultivă cu mult succes cartofi, grâne, rapiță. Aici nu se cultiva nimic. Era în minunatul stadiu de imperfecțiune despre care v-am spus că -l îndrăgesc. Lingea domol țărmul acoperit de scoici și cochilii sparte, își uita apa în scobituri de stâncă. Împinsese la mal chiar și o plasă de pescuit, complet încâlcită, cu greutăți încă atârnate pe ea. Fire lungi, maronii, de alge se amestecau în noduri ciudate, acoperind zone mari din plajă.
Iarba creștea sălbatic peste tot – lucru aproape excepțional într-un loc turistic – chiar până la marginea falezei. Briza o unduia. În depărtare puteai desluși un banc de nisip care se înălța treptat pe sub suprafața apei până ce, într-un final se deslușea într-o fâșie de nisip. Vreo 3 specii de păsări își împărțiseră echitabil micul lor. Mi-aș fi dorit un binoclu dar, în lipsa lui, trebuia să mă mulțumesc să recunosc păsările după culoarea penelor lor: albe, negre și… gri.
Am vizitat și Centrul și magazinul lui de suveniruri. În magazinul de suveniruri am găsit câteva lucruri care mi s-au părut suficient de drăguțe ca să-mi merite atenția. Erau tricouri și șepci, cărți despre PEI , geografia și istoria insulei, chiar și vapoare închise într-o sticlă. N-am cumpărat nimic – fie pentru că nu erau transportabile pe motocicletă (vaporul în afara sticlei n-ar fi fost deloc special), fie aveau prețuri nesimțite (22$+TVA pt tricouri).
Am fumat o țigară pe o băncuță încercând să-mi întipăresc în memorie deschiderea fără capăt a oceanului deși știam că nu este posibil – tot ce poți întipări în minte sunt emoții și senzații, nici măcar acelea reale. Atunci când ne amintim, nu ne amintim evenimentul original – ne amintim despre ultima oară când ne-am amintit acel eveniment. Este ca și cum am trage, la un xerox mai bun sau mai slab, dar niciodată perfect, copie din copie din copie… și fiecare e o copie tot mai inexactă a originalului. Dar ceva rămâne, o stare vagă… uneori o pală de vânt sau un foșnet de copac mă fac să-mi uit vârsta, ca o mașină a timpului, mă transportă înapoi. Nu aduc nici o amintire exactă, doar o stare: starea timpului pierdut, a timpului niciodată uitat.
După puțină visare pe cea bancă, am pornit pe drumul de întoarcere. A fost un traseu frumos – nu foarte rapid, suficient de curbat ca să nu fie plictisitor dar nicidecum periculos. Era aproape pustiu și mi-a permis să-mi iau atenția de la drum. În Alberton – un orășel mic după standardele noastre – și acolo am cârmit spre Northport – portul orașului. Acolo, pe lângă un han ca o casă mare, lângă ponton, într-o atmosferă de sat pescăresc galez sau irlandez, era un hambar lung care servea și de restaurant. Am ezitat dar n-am intrat – era prea devreme ca să beau, mai aveam drum de parcurs. Nu folosesc „hambar” într-un sens derogatoriu. Deși avea aspect de hambar pe dinafara, avea multe geamuri ceea ce ilumina spatiul iar interiorul, deși nu foarte original, era interesant: poze vechi, vâsle, plase – ceea ce te aștepți de la un restaurant la malul mării.
M-am plimbat pe ponton și am zăbovit o vreme în micro-muzeul din apropiere: alt hambar deschis, ornat cu o ancoră veche și masivă în mijlocul camerei. Cam toate localitățile cu ceva vechime din Canada au câte un asemenea loc, plin de informații despre istoria măruntă.
Panourile istoriseau despre vasele scufundate în apropiere, de fiecare caz în parte, cine s-a salvat, cine a murit, cine a fost declarat „erou”. Am citit și mi s-a părut interesantă povestea lui John Hill, cel care a pus mâna pe regiunea în care este amplasat Northport, în 1788. A conduc despotic regiunea și a impus o lege dură chiriașilor. Apoi, în 1820, cel mai bun prieten al său, James Christie, l-a ucis și l-a jefuit. Fiul prietenului, pe atunci în vârstă de doar 10 ani, l-a dat pe gol din greșeală și ucigașul a fost executat prin spânzurare. Privind liniștea din port n-ai fi ghicit cele peste 10 vase scufundate în apropiere și nici tragedia pe care s-a construit orășelul. Poate că n-au atâta istorie ca noi, canadienii, dar au mai mare grijă de ceea ce au și asta – mi se pare mie – face o diferență enormă.
De la Alberton am plecat să caut o plajă misterioasă – Thunder Cove. Hotelierul din Summerside, când îi cerusem indicații pentru o plajă pustie, puțin vizitată, îmi indicase pe hartă locația aproximativă a acestei Thunder Cove. A trebuit să reintru pe autostrada 2 – cea care străbate insula -, să trec prin Summerside din nou pentru a ajunge în Kensington de unde am cotit spre Malpeque. La Malpeque am continuat drept înainte și am ajuns, eronat, în Parcul Provincial Cabot Beach. În drum am întâlnit multe locuri de vacanță, mult mai multe decât pe coasta de Nord: parcuri de căsuțe pe terenuri private, zonă de campare în parcul provincial, vreo zece cottage-uri cu semne de Vacancy sau No Vacancy.
Thunder Cove nu s-a lăsat ușor descoperită – a trebuit să dau câteva ture într-o rază de 3-4 km. Se ajungea la ea doar pe un drum de țară, ușor de ignorat. Așa îi șade bine unui loc secret. Am intrat pe vreo 3 drumuri de țară până l-am nimerit pe cel bun. Acesta era cel mai ușor, celelalte fiind desfundate rău de tot, cu șanțuri adânci de la camioanele ce trecuseră pe acolo. Nu pot spune decât c-a meritat. Am coborât de-al lungul unei poteci ad-hoc pe plaja cvasi-pustie. Un grup de copii jucau volei într-o parte, doua femei stăteau în hamace – una părea să doarmă iar cealaltă completa cuvinte încrucișate (poate un sudokku), un cuplu se plimba alene pe dunga de nisip udat de valuri foarte blânde. Am făcut câteva poze apoi am început să dezbrac straturile de pe mine: acei chaps, geaca, bocancii, șosetele. Mi-am suflecat manșetele la blugi și am pășit în apă. Era rece, atât de rece încât am privit cu mirare cei 3-4 copii care se jucau în apă până la brâu. Probabil așa mă privea și taică-meu când rămâneam ore întregi în Marea Neagră. Îmi amintesc adesea cum, strategic, mă amâna „Da, vin și eu dar mai stau puțin ca să mă încălzesc”. De ani buni e rândul meu să prefer uscatul unei bălăceli bune în apă prea rece.
Am revenit lângă lucrurile mele și am rămas întins într-un cot, ascultând foșnetul valurilor și inspirând mirosul oceanului, mângâiat de căldură și răcorit de briză… Am adormit. Da, am adormit câteva minute stând în cot. Apoi m-am întins complet, cu capul pe braț și mi s-a făcut iarăși somn. M-am temut că voi adormi până târziu. După 30 de minute m-am smuls cu dificultate de pe plajă. Am încercat să nu mă gândesc ce minunat ar fi un concediu aici, departe de lumea nebună a orașului și drumurilor bătătorite. O vacanță ca pe timpuri – cu multă plictiseală, atât de multă încât să-ți permită să te concentrezi pe un roman victorian, în șoaptele valurilor, cu mult nisip fin între degete. Am încercat să nu mă gândesc ce rapidă era vacanța mea, cât de dinamică și cât de repede urma să treacă. Dac-aș fi făcut-o aș fi început să caut cazare pentru acea noapte.
Pe drumul spre Parcul Național Cavendish am oprit de câteva ori și aș fi oprit de încă 100 de ori dacă n-ar fi trebuit să ajung până la lăsatul serii în Moncton. Vederile pitorești erau atât de dese și fiecare merita să fie întipărită în amintirea unei poze. Nu-s un mare adept al cheltuielilor excesive pentru camere de fotografiat. De ani buni sunt perfect mulțumit cu calitatea camerei de la telefon. Pentru mine face poze adecvate – înregistrează acele amintiri care trebuie și asta e mai importantă decât câștigarea concursului de fotografie National Geographic. Totuși, acum simțeam priveliștile pentru care mă opream meritau un aparat profesionist.
Cavendish National Park este ceea ce ar putea fi definită ca adevărata zonă de vacanță din PEI. Nu numai că – am înțeles, n-am vizitat – are plaje foarte plăcute, domoale, cu nisip fin dar are și extrem de multe atracții și lucruri de făcut după lăsatul serii. Eu am ajuns înainte de lăsatul serii – era poate 5 după-amiaza – dar cerul era întunecat ca înaintea furtunii și atracțiile de lângă autostradă erau pline de mușterii. Am zărit din viteza motocicletei restaurante de diverse profiluri, parcuri de apă sau cu roller-coastere, mini-golf și atracții gen Muzeul Ripley’s Believe it or Not. Dacă n-aș fi simțit mirosul mării, aș fi crezut că e Niagara Falls. Sunt convins că e un loc unde te poți simți foarte bine, fie cu prietenii sau cu familia, dar nu era ceea ce căutam eu în această călătorie. Așa că n-am oprit decât pentru un plin și am cârmit pe autostrada 13 care se varsă în autostrada 1, de la care puteam ajunge la Podul Confederației.
Pentru motocicliști, trebuie să vă spun că această autostradă 13 – puțin umblată, dacă e să generalizez experiența mea – este un drum de vis. Este „challenging” – adevărat. Curbele se succed rapid cu grad de dificultate din cel mai diferit. Uneori 30 de grade, apoi 90 de grade, 120 – și nu știi pentru că e înghesuită între malurile pădurii. Când drumul se îndreaptă, de obicei e un roller-coaster natural: două culmi separând o vale atât de adâncă încât nu-i vezi fundul imediat.
Aproape de intersecția cu autostrada 2, am trecut pe lângă o cafenea: Bakery and Cafe. Mă bătea de oarece vreme dorința de cafea. Nu-mi era foame dar m-am gândit că nu voi avea șanse să mai mănânc până ce ajung în Moncton așa c-ar fi bine să-mi iau de o grijă. Trebuie să recunosc că o depășisem și ajunsesem deja la autostrada 2 dar am făcut stânga-împrejur și am revenit la cafenea. În timp ce parcam am văzut o asiatică de vârstă medie (de parcă aș putea spune ce vârstă au – adeseori le dai cu 20 de ani mai puțin decât au) a ieșit și a cules o pisică apoi a intrat cu ea în ceea ce părea bucătăria (Employees Only). Am devenit puțin reticent – nu pentru c-a luat pisica și a mers să facă ceva cu ea în bucătărie, nu pentru că m-aș fi temut că pisica e pe meniu… dar ce treabă au asiaticii cu o tradițională „cafenea/cofetărie”?! În fața cafenelei erau multe mașini oprite – este un semn bun. M-am rușinat și pălmuit pe interior pentru această gândire bigotă. Intrând am dat de un interior modest – câteva frigidere-galantar pe stânga cu tot felul de copturi, meniul scris cu creta pe tablă. Majoritatea oamenilor ridicau lucrul pentru care veniseră: prăjituri, cookies ș.a.m.d. dar erau câțiva la mese.
Am decis să stau. Rău am făcut. Cafeaua era una din cele mai transparente zoi pe care le-am băut vreodată. Așa este, de obicei, în restaurantele de „la țară” dar totuși aceasta afișa „Cafe” în titlu. Am comandat „pulled pork” – un sandviș de carne de porc gătită îndelung până se destramă și este chiar destrămată cu furculița. Am primit o chiflă, de supermarket, cu carne din aceasta și – lângă – un sos (de obicei se gătește carnea în acel sos sau e măcar făcut de casă și turnat atunci când se servește. Pentru aceasta am plătit 9$+ taxe. Nimic nu avea acel sanviș pe el: nici o murătură (cum se servește), nimic. I-am spus chelneriței despre cafea – era înainte – și mi-a spus că știe, că e o cafea mai veche, dacă doresc îmi aduce o cană din garafa nouă. I-am explicat că nu prospețimea acuz ci faptul ca e o cafea extrem de slabă, extrem de lipsită de arome și – dacă ar trebui să aibă un singur lucru de mare calitate într-un loc care conține „cafe” în nume, ar trebui să fie cafeaua. Când am plătit, i-am mai turnat în poale puțin din indignarea mea, spunându-i că din acest motiv nu susțin micul afacerist căruia nu-i pasă de calitate. În lanțurile majore ai garanția unei calități oarecare. Ca să fiu sincer, e vina mea că nu mi-am ascultat de instinct când am zărit că patroane e asiatică: ca și românii și alți imigranți, nu văd o legătură între calitate și longevitatea business-ului. Ești patron, ai crâșmă?! Pui ceva pe meniu, cât mai ieftin, cât mai ușor de făcut, ca să fie profitul maxim și apoi te miri când, peste 2 ani nu-ți mai trec pragul decât 2 bețivani de la scara vecină.
Am plecat mânios. Apoi, însă, a trebuit să mă concentrez la drum și mi-a trecut – îmi trece la fel de repede cum mi-a venit. Sunt ca o mașină sport – așa îmi place mie să cred: accelerez extrem de repede dar și frânez pe măsură… atunci când nu mi se strică ABS-ul. Atunci nu mă mai pot opri. Dar nu e vina mea – interlocutorul nu trebuia să-mi încălzească discurile de frână.
Am ajuns la Podul Confederației sub un cer la fel de plumburiu ca și cel sub care intrasem pe insulă. Am plătit cei 18.50$ ca să mi se dea permisiunea de a pleca de pe insulă. Ce a fost nostim e că, în momentul când am intrat pe pod, în depărtare am zărit un petec luminos. Pe măsură ce mă îndepărtam de PEI, petecul se lărgea. Până să ajung pe malul celălalt, lumina împinsese norii pe jumătate de cer. În încă 30 de kilometri norii întunecați deveniseră o dungă subțire la orizont. Am condus pe autostrada 15 sub un cer glorios, sub o strălucire care m-a binedispus. Am avut câteva momente de iritare pe autostradă, a trebuit de câteva ori să ajung la maximul vitezei de care dispunea motocicleta (cca 140) dar am ajuns cu bine în Moncton.
Am luat indicații pentru Main Street de la angajații unui Tim Hortons și am pornit să-mi caut hotelul. După cum indica numele, hotelul Delta Beausejour era în concentrarea mică a ceea ce e downtown pentru Moncton – practic o stradă. Atât. E un oraș nu foarte mare – cca 70.000 locuitori. Era însă o stradă frumoasă cu câteva clădiri vechi iar Beausejour era un hotel foarte modern, sclipitor pe dinăuntru. După ce-am luat camera, fiind încă devreme – poate 7 sau 8 – am ieșit să caut un loc bun unde să beau o bere. M-am plimbat încercând să evaluez localurile. Am intrat și într-o tutungerie – nu un non-stop, unde găsești brandurile populare ci una din acele magazine unde găsești absolut orice are o oarecare tangență cu tutunul: orice tip de trabuc, cigarillos, țigări din orice țară a lumii, pipe, 1001 tipuri de brichete, e-cig-uri și vaporizatoare. Cum nu mai era nimeni am trăncănit vreo 15 minute cu vânzătorul/patronul despre ticăloșenia guvernului care, absurd, și-ar dori ca fumătorii să continue să cumpere țigările – pentru a strânge taxele uriașe – dar cumva aceștia să nu le consume, să nu le fumeze pentru că le dăunează sănătății, doar să le stocheze în debara.
Am găsit un loc mic , câțiva metri de la strada principală, și acolo am comandat niște tradiționale aripioare de pui „hot” și 2 beri: Irish Red și clasica Stella Artois. În timp ce așteptam aripioarele (berea nu s-a lăsat așteptată deloc), priveam la cei din jur. La o masă un cuplu – tată, un bărbat trecut de 70 și fiul, de vârsta mea, poate puțin mai tânăr, poate puțin mai în vârstă. Conversau și beau bere. Mi-au amintit de timpul din vara lui 2014, dinaintea revenirii mele în Canada, când am stat cu taică-meu la „grădiniță”, o crâșmă de cartier de pe Sf Lazăr, din Iași. Nu comunicăm foarte bine – vorbim politică, taică-meu se plânge de maică-mea, apoi îmi povestește despre ce procesor a folosit la ultima lui găselniță, eu – ca să particip la conversație – fac o paralelă cu administrarea de sistem, fir de conversație care trece paralel pe lângă taică-meu. Mi-aș dori să vorbim ceva de suflet – dar suntem firi diferite și sufletele noastre au ritmuri diferite.
La masa din fața mea era un cuplu trecut și de prima și, în curând, chiar de a doua tinerețe. El, stătea cu spatele și n-am surprins nimic deosebit la el. Pe ea însă o puteam vedea clar. E greu de crezut că poți întâlni atâtea stereotipuri umblătoare – era arhetipul bibliotecarei din orice film american: un nas coroiat, scos în evidență de chipul slab, îngust care, la rândul lui, era încadrat de un păr sur; ochi albaștri, apoși, cu pupile foarte depărtate care priveau peste ochelarii cu ramă groasă de culoarea chihlimbarului. Mai trebuie să spun că ochelarii erau legați în jurul gâtului? Purta un jerseu de un gri deschis pe deasupra unei bluzi înflorate cu guler dantelat, strânse sus cu o broșă (uitasem de acest tip de bijuterie). Dar asemănarea cu bibliotecara din filmul de duzină american se oprea aici. Nu avea precizia și pedanteria unei bibliotecare: vorbea cu gura plină, mormăituri înfundate de salată de aprobare sau negare pentru soț (boyfriend?): Myeah (da) și Nhoah (nu). Nici unul din cei doi nu părea să fie deranjat – el își continua povestea, ea continua să grohăie cu gura plină. Nu m-am putut relaxa decât după ce ea a terminat de mâncat.
În timp ce mă îndreptam spre hotel am realizat că abia acum, la ora 9 seara, strada prindea cu adevărat viață. Din anumite pub-uri muzica zdrăngănea ferestrele, pe o terasă două cupluri râdeau în hohote, motocicliștii se înmulțiseră (patrulau – la 20km/h – strada principală, turând și pocnind intenționat țevile, sperând în adâncul inimii lor de poseri cu motoare des-lustruite și rareori plimbate, că lumea moare de dorul celor 120 db). Grupuri de tineri fumau în fața localurilor – nici acolo nu mai este permis să fumezi nici înăuntru și nici măcar pe terasa restaurantului.
Dacă aș fi avut companie aș mai fi zăbovit – era frumos. Așa însă am urcat să fac un duș și să mă pregătesc pentru ziua a 4a