MEA CULPA: Nu n-ați visat – titlul spunea “4 zile (+1)”. În elanul meu berbecesc sau poate din durerea mea de spate am simțit ca și cum am făcut 3360 km în doar 4 zile. Adevărul e c-au fost 5 zile + 1 de repaos. Abia scriind acest material am realizat că v-am mințit: “Stai puțin, c-au mai fost 2 zile“.
Introducere
Ziua 1
Ziua 2
Ziua 3
Am început a patra zi a călătoriei făcându-mi bagajul repejor și părăsind camera în căutarea unei cafele. Ochisem un Starbucks peste drum. Am dat o fisă unui cerșetor așezat, foarte înțelept, în fața Starbucks-ului. Nu există loc mai bun de cerșit decât cel în care oameni cu viziuni socialiste (“liberale” după limbajul din A de Nord) vin să cheltuiască – plini de vinovăție – 5$ pe o cafea. M-am lăsat și eu cuprins de această vinovăție și am pus un “tooney” (fisă de 2$) în cupa goală a homeless-ului.
Cu cafeaua (Americano) în mână m-am îndreptat spre piațeta din spatele hotelului, decis să ucid puțin timp. Câțiva din angajații care lucrau în clădirile din jur își luau pauza de țigară și cafeaua acolo. Mi-a atras atenția un individ la aproape 60 de ani, slab, cu barbă și mustăți albe, îmbrăcat cu un sacou gri, o cămașă caroiată fără cravată și blugi. Se plimba fără țintă și l-am văzut aplecându-se după ce mi s-a părut un chiștoc. Dacă, după standardele românești, ai fi spus că merge la un interviu de slujbă, am realizat, după cele canadiene, că era – probabil – tot un om al străzii. Așa sunt oamenii străzii la noi. E normal – dacă în locul șobolanilor de cartier în Canada vei găsi veverițe (la fel de displăcute de localnici pe cât urâm noi șobolanii) e numai natural că și unii din homeless-ii de aici sunt puțin mai dichisiți decât cei din România. Cel din fața Starbucks-ului era mai apropiat de imaginea cu care suntem obișnuiți dar acela, vizibil, își rătăcise complet mințile (vorbea singur, râdea fără motiv și părea să nu mă recunoască – am trecut de 3 ori prin fața lui și, deși îi dădusem din prima banii, mi-a mai cerut de 2 ori).
M-am apropiat de om și i-am oferit o țigară – ca să-l scutesc de a fuma un chiștoc. De aproape am văzut că mustața îi era îngălbenită de fumat. M-a refuzat. “Am țigara mea, mi-a spus arătându-mi țigara întreagă pe care dorea s-o fumeze”. Conversația însă n-a refuzat-o. I-am spus că-s venit pentru prima oară în provinciile atlantice. Mi-a spus că se numește Denis – și-a rostit numele cu accent francez așa că am priceput că e acadian (francofon de pe coasta de Est). Am schimbat câteva vorbe în franceză dar el a revenit la engleză și am rămas acolo. Un alt individ s-a apropiat și l-a salutat cu Denis. Era un bărbat cam de vârsta mea, îmbrăcat decent la fel ca și Denis. Și el și-a aprins o țigară – scoasă dintr-o pungă, fără brand (semn de contrabandă, de țigară de la nativii indieni) – și mi s-a prezentat. Îl chema Marcel. Am trecut – în circa 1h – prin toate problemele curente: de la prăbușirea pieții bursiere la crearea materiei (ca să mă impresioneze, Marcel mi-a povestit că știe că oamenii de știință au o formulă cu care pot crea materie – nu m-am obosit să descâlcesc ideea, să aflu sâmburele de adevăr de la care ajunsese la concluzia că o formulă, pe hârtie, poate crea ceva).
Am vorbit și despre școală, educație. Marcel deplângea lipsa sa de educație.
Era vizibil jenat. Ne-a povestit că ai lui i-au schimbat școala și a rămas repetent la o materie, că trebuia să revină – departe – la școala originală ca să obțină creditele pentru acea materie și că de acolo a început s-o ia la vale. Denis însă ne-a spus, râzând, mândru nevoie-mare ce i-a spus diriginta lui la capătul clasei a 9a: “Ai reușit să faci 6 zile. Aproape o săptămână dar 7 zile au fost mult prea mult pentru tine”. A continuat spunându-ne: “La vremea aceea imitam semnătura părinților mei mai bine decât o făceau eu. Îmi dădeam singur tot felul de învoiri. Da – mi-a spus “Păcat că n-ai reușit să termini nici măcar o săptămână””.
A fost nevoie de toată reținerea mea să nu-i retez entuziasmul cu care ne povestea despre punctul în care a decis să devină un loser: “Și cum a funcționat pentru tine acest chiul, acest abandon?! Trăiești în locuință socială, primești 500$ de la stat – poate chiar de la mine – și, deși ai fumat o țigară întreagă acum, ai buzunarul plin de chiștoace”. M-am abținut însă pentru că împunsătura cuvintelor mele nu putea întoarce timpul înapoi, nu-i putea băga mințile în cap acestui moșneag iresponsabil și simpatic. Marcel a început, brusc, să se plângă că îi lipsesc 50 cenți pentru o cafea, că rămâne mereu fără mărunțiș. I-am dat și lui 2$ (vedeți ce cafea bună face Starbucks? senzația de vinovăție persistă ore bune). Când a revenit cu o cafea mică, m-a studiat și s-a prefăcut că se buzunărește după rest, dar văzând că nu-s interesat s-a prefăcut că a uitat.
Marcel, după ce m-a întrebat de motocicletă, mi-a spus grăbit că și lui i-ar place să-și ia o mașină, ceva ieftin, ca să aibă libertate de mișcare. Apoi s-a oprit, a stat o clipă pe gânduri și a spus că, pe de altă parte, reparațiile, asigurarea, benzina sunt responsabilități grele și scumpe. Mi-a plăcut de Marcel. Mai avea șanse. Sau poate că numai le mima. Poate că Denis, omul care avea probabil 55-58 dar arăta de 70, era preferabil: un chiulangiu de la care nu mai puteai așteptai nimic și trebuia să-l iei așa cum este. Ah, să nu uit: când vorbeam despre prețul aurului, Denis mi-a destăinuit că și el se ocupă cu vânzarea și cumpărarea bijuteriilor și, ca dovadă, mi-a arătat un inel găsit pe stradă. “Bineînțeles că nu acesta ci altele care nu-s calpe” mi-a spus el indicându-mi cuprul vizibil de sub poleiala de argint.
Era ora 10:30 când mi-am luat rămas bun de la noii mei amici. Zăbovisem atât pentru că doream să ajung cât mai târziu în parcul național The Rocks – la vremea refluxului. Am realizat că nu pot aștepta până la 4:30 pm, momentul de reflux maxim, dar tot doream să văd stâncile dezvelite de apa mării.
Drumul din Moncton la The Rocks a fost unul plăcut – un drum făcut pentru motocicletă: multe curbe, orașe mici, păduri și, în depărtare – adesea vizibil prin luminișuri – Râul Petitcodiac (cred că se referă la ursul kodiac, unul mic, întâlnit prin acele părți de primii europeni). Este supranumit și Râul de Ciocolată – curge leneș, mai ales în zona Moncton-ului și mai departe, spălând maluri roșii, mâl care dă o culoare ciocolatie apelor lui. Am avut de-a face cu câțiva conducători auto septuagenari – care aveau probleme în a menține viteza postată, deși conduceau mașini puternice – dar nimic major: motocicleta îmi permitea mici zvâcniri pentru depășire.
Era cam 12:30 când am intrat în parc. În drum spre atracție am trecut prin Centrul de Primire unde am aruncat un ochi la fast-food. Serveau homar la fast-food și, pentru prima oară de când am ajuns în regiune am realizat că e ciudat. În PEI, New Brunswick sau Nova Scotia se servește homar la orice cașcarabetă, la tonete de pe stradă, dovadă că fasonul cuiva e micul dejun al altcuiva. N-ai bani de pâine și fasole? Ia un homar, pune și niște alge pe deasupra că-s bune și sănătoase!
Am verificat programul naturii. La 1:05 începea refluxul, cu punctul maxim la 4:33 pm. Evident că nu aveam să aștept până la acea oră. Nici nu credeam că voi zări ceva mult mai spectacular decât vedeam acum și puteam folosi acel timp pentru a ajunge cât de departe pot. Nu stabilisem exact în ce punct voi înnopta dar, pentru a scurta cei 1300 km care mă despărțeau de casă în ultima zi a călătoriei, trebuia să-i dau bice.
Nu sunt multe de spus despre vizita, despre natura decât spun pozele. Am fixat o piatră mai mare, abia linsă de valuri și am căutat-o din priviri 10 minute mai târziu – apa se retrăsese cel puțin 1.5 m de la acea piatră. Când am urcat pe treptele înguste am fost neplăcut surprins de o femeie corpolentă care se oprise, blocând alți 12 oameni aflați după ea, pentru a face niște poze peretelui stâncos de lângă casa de metal a scărilor. Un șir cobora și altul urca și nu știu dacă realiza că blochează pe toți cei ce încercau să coboare pe plajă.
Era o zi caldă, tot mai caldă și cum nu avusesem nici un mic dejun, m-am decis pentru o înghețată de la punctul de vânzare de lângă atracție. O savuram așezat invers pe o bancă (cu spatele la masă). Când m-am întors am remarcat o veveriță care mă privea cu ochi pofticioși. I-am dat colțul de jos al înghețatei și am ridicat rapid celularul pentru a-i trage o poză. Prea târziu – dispăruse cu o viteză năucitoare dincolo de gardul de plasă. Își savura desertul pe ramura unui copac dar pierdusem ocazia unei poze interesante.
Am plecat pe drumul spre Fundy Bay. A fost un drum frumos deși vremea nu părea să țină cu mine. Nu ploua dar era sumbru și nădușitor. M-am oprit la o benzinărie ca să mă asigur că sunt pe drumul cel bun. Am intrat în vorbă cu cele două vânzătoare – oricum nu aveau alți clienți. Am cumpărat un Pepsi și am trăncănit de una și alta. Discuția a alunecat repede la prețurile imobiliare demente din alte localități. La replica mea – auzită de la o prietenă – că o casă „de început” ( prima casă pentru tineri ), în Vancouver, începea de la 750.000-800.000$. Cea mai tânără dintre vânzătoare a râs și a spus că și ea are o „starter home” dar că plătea pentru ea 24.000$. Mi-am luat rămas bun când un client a venit în magazin și m-am urcat din nou pe strada dintre păduri. A fost un drum pustiu, așa că atunci când, după 40 de minute, am intrat „pe rezervă” am început să mă îngrijorez dacă aceasta îmi va fi suficientă până la următoarea benzinărie. A fost. Am ajuns în Alma, un orășel aflat în centrul lui Fundy National Park, cu restaurante, cazare și atracții. Am pus benzină regulară (87) pentru că atât oferea mica benzinărie.
Din nefericire, chiar după oraș se lucra la autostradă. Nu se lucra eficient sau bine coordonat ca în alte părți. Ambele părți ale drumului fuseseră desfundate și au urmat vreo 20 km făcuți în condiții extrem de dificile, temându-mă c-aș putea aluneca pe pietrișul și praful din denivelările frecvente și adânci ale drumului. După ce-am trecut de porțiunea respectivă, am fost traversat o zonă cu un fenomen atmosferic foarte interesant: era ceață dar perdeaua ei se oprea destul de departe de sol pentru a menține o vizibilitate bună pentru condus. Vălătuci străvezii se desprindeau din ea și coborau pe pământ, spulberați de curenții de aer produși de mașini. Era un peisaj fantomatic (erie), calm și totuși amenințător. N-a durat însă mult, poate 15 minute. Curând cerul a rămas curat, cu acel soare de vară strălucind în bălți și într-un verde amețitor de frumos. Cu excepția acelei porțiuni de după Alma, aș recomanda această buclă între Moncton și Springdale (acolo întâlnește din nou autostrada 1).
Autostrada n-a fost loc bun de întâmplări. Am conduc cu viteză, cu acel consum absurd de 6.5K/100 km până în Saint John. Majoritatea drumului a fost însorit, strălucitor, cu puțini nori pe cer dar, chiar pe nesimțite, s-a întunecat din nou. Când am ajuns la cel de-al doilea oraș din New Brunswick ca dimensiune, atmosfera redevenise sumbră, lăsând orașul la fel de pregătit de ploaie ca un port din nordul Scoției. Nu plănuisem să vizitez Saint John și nici n-a fost cazul. M-am învârtit puțin prin centru, am trecut pe lângă un hidrant pe care, pentru motive ce mi-au rămas necunoscute, un grup de lucrători îl vărsa în plină stradă cu un jet care m-a îngrijorat la traversare. Într-una din opriri m-a impresionat o scenă. O mamă – cu blugi și geacă cam murdare – a traversat strada cu două fetițe. A început brusc să țipe extrem de iritată la una din fete: blonduță, îmbrăcată relativ bine (dar asta nu înseamnă multe aici, după cum v-ați dat seama din relatarea dimineții), cu ochelari clasici. Fetița avea 6 sau, poate, 7 ani iar sora ei vreo 5 ani. Mama îi reproșa că nu e atentă, că nu ține ochii la drum. Nu știu ce-i cauzase furia – că doar le ținea pe fete de mână. Poate că fata se împiedicase dar, oricât de repede m-am întors la auzul țipetelor aspre. M-a impresionat alura împietrită a copilului – nu „împietrit de frică” ci doar împietrit, un soi de stoicism, o lipsă de reacție care m-a făcut să mă gândesc că se țipa des la ea. Mama s-a dus spre un cuplu, un o ea și el, cu tatuaje și cercei înfipți care zăceau pe o bordură, bând o cafea Tim Hortons’ și s-a salutat cu ei, plângându-li-se (probabil, că nu auzeam decât cuvinte înăbușite și năduful din glas) de cele două fetițe care stăteau cuminți lângă ea. M-am gândit că, probabil, e o altă asistată social căreia copiii îi stricau stilul de viață.
Văzând că orașul are prea puține lucruri de oferit, și pentru că era târziu, am pornit din nou la drum, spre granița dintre Canada și US. Ciudată, ca și mai înainte, a fost schimbarea vremii – după doar 15 minute pe autostradă, orașul încețoșat, cerul apăsător dinaintea ploii care plana deasupra lui, deveniseră doar amintiri parcă mai îndepărtate decât distanța mică față de el.
Până la St Stephen, orașul de la graniță, am mai oprit o singură dată ca să fac plinul. Acolo am ieșit de pe autostrada 1 (care ar fi ocolit orașul) pentru o pauză mai consistentă la un Tim Hortons. Acolo am comandat chili și un sandwich cu friptură (fâșii mici) și branză topită pe ea (folosesc un sos de hrean foarte bun) și, ca să mă alint, un ice-cappuccino. Am fost abordat de un localnic drăguț și am vorbit de una, de alta, pe unde să trec granița și cât mai am până în Bangor – următorul oraș semnificativ din drumul meu. Un tânăr cu Harley, cunoscut al localnicului, a parcat lângă mine și am schimbat povești după care m-am îndreptat spre centrul orașului, unde era și punctul de graniță. În drum am zărit afișe mari, puse de-a curmezișul străzii care anunțau Festivalul Ciocolatei în weekendul 1-3 august. Un festival nimerit pentru un oraș care are și un Muzeu al Ciocolatei pe lângă care am trecut cu motocicleta. Aș fi oprit și vizitat muzeul ca să fac poze pentru deliciul incontestabil al doamnelor dar era, din nefericire, închis pentru că ora era trecută de 6 seara.
La graniță formalitățile n-au durat mult. Din nefericire, după ce am înaintat doar 5m pe teritoriul US, în timp ce încercam să-mi pun mănușile, am scăpat motocicleta pe o parte. Fiind obosit, n-am remarcat că s-a înclinat sub mine prea mult și n-am mai reușit s-o redresez. E dificil să reții 260 kg care vor să cadă. M-am dat, înjurând, la o parte. Un vameș a venit grăbit spre mine, întrebându-mă dacă-s okay. Ca să nu fac o scenă, intimidat – uniformele mă intimidează încă din copilărie când bunica mă speria că milițienii răpesc și bat copiii răi – m-am grăbit să ridic motocicleta. Am făcut asta fără nici un ajutor deși simțisem un junghi în spate încă de când încercasem să opresc căderea vehiculului. Se pare c-a fost picătura care a umplut paharul spatelui meu care a început să mă doară. După 10 km, la marginea orașului, m-am oprit din nou pentru că oglinda de pe stângă dădea să cadă. Nu fusese înșurubată destul în soclul ei și greutatea motocicletei făcuse ca filetul din metal dur al oglinzii să „bărbierească” șanțurile în care fusese înșurubată.
Am scos sculele motocicletei și am avut norocul că, înșurubând-o mai mult să o pot fixa suficient de bine ca să nu mai cadă. Am realizat – cât rezolvam problema cu oglinda – că spatele meu e mai bușit decât doream să cred. Partea bună era că așezat în șa, durerea era doar o vagă jenă, mai ales când îmi curbam spatele spre înainte dar când opream și mă dădeam jos, fiecare mișcare ca și tranziția spre poziția ridicată era încărcată de dureri masive. Așa că vă rog să apreciați fiecare din puținele poze făcute de pe drumul prin Maine pentru că au cerut eforturi fizice semnificative 🙂
Drumul până la Bangor fără această pacoste și îngrijorarea cauzată de ea, ar fi fost deosebit de frumos. Autostrada 9 deși are numai câte o bandă pe sens, cu zone de depășire ici și colo, era aproape pustie. Soarele apunea deasupra unor locuri foarte frumoase, urcam și coboram peste dealurile împădurite ale Maine-ului, deseori zărind zeci de kilometri în depărtare. Drumul nu îmi încerca abilitățile de motociclist prea mult dar nici nu devenea monoton, plictisitor, fiecare 2-3 km de linie dreaptă fiind urmați de câte o curbă, mai largă sau mai strânsă. E o zonă sub-populată, cu puține localități și faptul că treceau și câte 10-15 minute înainte de a mai zări un alt vehicul mă făceau să mă întreb de necesitatea acestei străzi bine întreținute în asemenea loc.
Ziua aluneca repede în noapte. M-am oprit și, după ce-am făcut câteva poze, am purces la schimbarea vizierei ca să fiu pregătit pentru condusul pe întuneric. Am ajuns în Bangor o dată cu ultimele dâre roșiatice din orizontul de azur al nopții. Trecusem pe lângă câteva moteluri dar nu mi-au inspirat încredere. De pe Interstate-95 am zărit un hotel impunător, masiv – Hollywood Hotel and Casino – și cum acea zonă a orașului părea să aibă mai multe de oferit, mi-am spus că e timpul să opresc pentru noapte. Am intrat în parcarea foarte aglomerată a unui motel de lângă cazinou. Datul jos și mersul până la recepție, deși era vorba de numai 20 de m, a fost un exemplu de triumf al voinței asupra putinței. Durerea devenise năucitoare. La recepție am primit o veste devastatoare: motelul era plin. Mi s-a recomandat hotelul-cazinou. Nu mai descriu cum am ajuns la recepția hotelului pentru că n-aș vrea să vărsați lacrimi amare nici pentru mine, nici pentru Argentina (micuță Evită Peroni ce sunt eu – chiar nu-mi place Peroni).
Cert este că am obținut o cameră dar puștoaica de la recepție dorea să-mi mut motocicleta de pe rândul din față pentru că ala e doar pentru check-in. Am argumentat că eu fac check-in-ul și că nu mai văd pe nimeni altcineva lângă mine, deși în acel rând mai erau pe puțin 30 de mașini. Dacă vreți să vedeți o persoană a dracului, nu vă uitați la moșnegi ci la copiii crescuți liberal cărora li se trasează o regulă. A cedat după 5 minute de argumentație. Mi-am cărat rucsacul în cameră în salturi mici, ca la debarcarea din Normandia. Apoi am revenit la recepție, în aceleași salturi mici, cu sprijiniri de perete, scaune, ce oferea terenul.
„Unde pot bea ceva?” am întrebat eu.
„La dumneavoastră în cameră.”
„Vă referiți la room-service?”
„Oriunde dar NU la recepție sau în hol.”
După o secundă de nedumerire, m-am prins. „Chiar așa de rău arăt, ca și cum am venit cu băutura în pungă?!”
„Ah, nu, dar…”
I-am înțeles obiecția. Pe banca din fața hotelului am văzut un cuplu – el era un gherțoi dar ea… ea era încă și mai și, stereotipul pentru o crack-whore: un pântece umflat ca o minge de baschet, cu rochița complet inutilă, doar cu 1 cm deasupra feselor, un butoi cocoțat pe 2 bețe palide pictate ici și colo cu tatuaje veritabile. Când spun „veritabile”, vreau să spun că erau albastre și de calitatea artistică incontestabilă a celor care se fac în pușcărie. Chiar mi-a trecut prin minte fraza, destinată bărbatului „Prostule – dacă vrei s-o impresionezi, n-ai decât să-i arăți o bancnotă de 20$, nu trebuie să cheltuiești 200 la cazinou!”
Probabil că lucrând toată ziua cu asemenea personaje, fata de la recepție ajunsese să trateze toți clienții ca și cum ar fi adicționați de chrystal-meth. Am oftat – înțelegător- și i-am explicat că eu caut barul. Mă gândeam că puțină băutură îmi va amorți durerea de spate. După 2 beri și 2 shot-uri de scotch am renunțat la idee: am plătit și m-am retras în cameră unde am mai înghițit 2 pastile dintre cele, cu bună prevedere, Celia îmi amintise să le iau cu mine.
Ziua a 4a s-a încheiat plină de îndoieli cu privire la cea de-a cincea.