Fun

3360 km în 5 zile (+1) – Zilele 5 și 6

Introducere
Ziua 1
Ziua 2
Ziua 3
Ziua 4

Cred că n-ar fi atât de multe de spus despre ziua 5 a călătoriei. Trebuia să fie ultima zi dar situația durerii de spate mă făcea să mă îndoiesc de realismul planului. Peste noapte, durerea care a însoțit schimbarea poziției m-a smuls din somn de câteva ori. Eram încă înțepenit rău și anumite mișcări îmi făceau mai rău decât altele. Îmi spuneam că, odată pus în șea, aș fi putut merge dar nu puteam conta să rămân în șea încontinuu mai mult de 200 km. Situația, mă îngrijoram, se putea agrava și mă putea bloca prin cine știe ce colț uitat de lume mult dincolo de vacanța mea. Am început să examinez ideea de a mai rămâne în Bangor, o localitate despre care nu știam nimic și care se afla în traseul meu numai întâmplător. Celia mi-a sugerat același lucru – să rămân cât e nevoie. Ea este mămoasă și mereu îngrijorată însă, de data aceasta, trebuie să admit că îi împărtășeam temerile. E bine să știi să te forțezi dar trebuie să știi și când să te oprești.

Eu - ca fumător - și cu cățelul - pe motive de cățel - eram singurii indezirabili la Starbucks.
Eu – ca fumător – și cu cățelul – pe motive de cățel – eram singurii indezirabili la Starbucks.

Am coborât jos și am întrebat de mic-dejun. Am aflat că în prețul de 167$ US/noapte (215$ CAD) nu era inclus micul dejun dar că, pentru modica sumă de 17$, ofereau un bufet. Mi s-a pus pata, paharul mi s-a umplut. Am căutat pe site-ul Trivago și am găsit un alt hotel la doar 4 km – un Comfort Inn – cu doar 138$ CAD, foarte lăudat de cei care-l folosiseră. Am rezervat online, mi-am strâns – cu greu – lucrurile și am târât rucsacul la motocicletă. Am încercat să-l sprijin de roata din spate dar, afurisitul!, a alunecat. Încercarea mea de a-l ridica m-a înjunghiat în spate. Mi-am amintit de prima oară când am trecut prin așa ceva. Spre deosebire de alții, până acum doi ani, la 43 de ani, n-am avut niciodată dureri de spate.

Când le-am avut prima oară, însă, au fost atât de acute încât am descoperit că absolut orice mișcare, orice activitate, indiferent cât de banală, necesită un plan detaliat. Ridicatul de pe canapea însemna lăsatul pe o parte, cu spatele drept, rostogolirea pe dușumea și apoi, lent, folosind canapeaua sau peretele, mă înălțam. Chiar și când mergeam la WC… ei dar nu e nevoie să vă povestesc și asta, nu-i așa?! Acum mă regăseam în aceeași postură – de a face planuri istețe pentru ceea ce înainte era o simplă aplecare.

Am evaluat din priviri coarda elastică pe care o foloseam ca să-l stabilizez pe portbagaj. Am folosit cârligul de la capătul ei ca să agăț o bretea a rucsacului și să-l ridic până unde am putut să-l apuc cu mâna liberă. Am securizat totul, mi-am pus casca, lent și în dureri am încălecat și… am realizat că nu pot să îndrept motocicleta. Epuizat și frustrat, m-am dat jos de pe motocicletă și m-am dus pe banca de la intrarea în hotel ca să trag o țigară. Am tras două că nu-mi venea să trec din nou prin chinurile înălțării. De data aceasta am fost mai tare decât durerea și am reușit să aduc motocicleta la verticală. Am tras-o numai 1m în spate – mai mult n-aș fi putut și, ilegal, am ieșit din parcare printre doi stâlpi puși acolo ca să împiedice mașinile să iasă din parcare. Mașinile, nu motocicletele și nu pe cele conduse de motocicliști cu dureri de spate.

Primii ani după divorțul meu din 2007, cornele mă dureau, că eram sensibil. Acum, fiind recăsătorit, le suport fără problemă!
Primii ani după divorțul meu din 2007, coarnele mă dureau, că eram sensibil. Acum, fiind recăsătorit, le suport fără problemă!

Ca de obicei, am rătăcit drumul spre hotelul nou. Din fericire, am trecut pe lângă un punct turistic și cele două doamne care frecau pliantele turistice acolo s-au certat între ele ca să-mi dea indicații. Am ales versiunea celei mai tinere – nu pentru tinerețe ci pentru că, deși mai lungă, era mult mai simplă. Era abia trecut de 10, nu mai mult de 10:30, când am ajuns la Comfort Inn. Cazarea începea abia la ora 3PM. Am rugat fata de la recepție să-mi primească rucsacul și a fost de acord. Eliberat de răspunderea celor 10 kg, am cugetat dacă e mai bine să merg până la Starbucks-ul din apropiere… dar am decis împotriva acestei idei.

Mall-urile, în US, sunt un lucru cumplit de întins. Chiar și pentru mine, obișnuit cu mall-urile canadiene, mai întinse ca spațiu decât cele românești, sunt șocat de mari. Îmi amintesc că, în 2007, la Arizona Mills Mall, într-o zi a săptămânii, m-am întrebat de ce naiba au făcut o parcare pentru mii de mașini; abia duminica, pierzând 20 de minute ca să găsesc un loc de parcare am înțeles de ce. După standardele US, Starbucks-ul era aproape, nu mai mult de 400-500m… dar prea departe pentru spatele meu chinuit. În plus, soarele strălucea arzător – vreo 31-32 C în afara umbrei.

La Starbucks, într-o pauză de țigară, am devenit – pentru puțin timp – căpitanul Ahab din cartea lui Herman Melville. În cel mai apropiat spațiu de parcare de lângă ușă, pentru a reduce spațiul ce trebuia parcurs pe jos, a tras o Honda Pilot, cel mai mare SUV de la Honda (are 5m lungime; puteți s-o admirați aici). Din el a apărut Moby Dick, balena albă. Întâi a deschis larg ușa SUV-ului și apoi a început să se moșmondească. Am realizat că balena era complet blocată în spațiul ultra-generos dintre volan și scaun (104 cm pt picioare și 152m pt umeri și șolduri). Sânii și jumătate din burtă i se odihneau pe volan și pentru o secundă mintea mi-a fost blocată cu metodele fizice ale conducerii în această situație.

Fetița ei, o blonduță drăguță de 5-6 ani, sărise de mult timp din mașină și o aștepta lângă ușă. Nu avea mai mult de 36 de ani dar, după cum se mișca când, în cele din urmă, a coborât din mașină, cred că se afla la cel mult 20 kg de completă imobilizare în pat.

Faptul că eu, care trăiesc în America de Nord de 15 ani, timp în care am căpătat o toleranță la obezitate, o menționez, vorbește amplu despre dimensiunea excepționale. Uneori Celia mă amuză când – ca orice român la începuturile vieții aici – se miră de grașii întâlniți pe stradă. Acum, vă rog, nu trebuie să ne simțim superiori. Americanii mănâncă ieftin de zeci și zeci de ani. Românii se înfundă pe îndestulate de mai puțin timp și mulți încă trebuie să-și drămuiască banii la cumpărături, dar sunt pe drumul cel bun pentru a-i prinde pe americani din urmă.

Am ucis plăcut timpul până la 2:30. Am vorbit cu Celia, apoi am citit – cufundat într-un fotoliu mare de piele de la cafenea – un articol din MacLean (pe care-l cărasem cu mine în călătorie complet degeaba până în acel moment) și am băut 2 cafele cu gheață. Am fost la bancă și am încercat să retrag niște bani dar cardul meu nu mergea – după 15 minute pe telefon cu banca mea, mi-au deblocat folosirea lui în US. Am fost la un restaurant și am mâncat și mi-am continuat lectura.

Autostrada 2 - una din puținele poze de pe această autostradă pitorească.
Autostrada 2 – una din puținele poze de pe această autostradă pitorească.

Când am revenit la hotel, mi-a trecut prin cap să-i întreb dacă nu știu cumva un serviciu care să-ți aducă băutura la domiciliu. Puștanul de la recepție, cu care creasem un bond prin motocicletă – și el avea o Shadow de 600cc, un VLX – mi-a spus că pot lua naveta până la magazinul de alcool. Am încercat să-i dau un bacșiș – 3-4$ – dar a refuzat și mi-a spus să-i dau șoferiței navetei. Aceasta era o ființă tare timidă, drăguță și probabil proaspăt angajată – nu avea dezinvoltura pe care omul o capătă în slujbă după 2-3 luni. Cred că recepționistul avea sentimente pentru ea; o explicație simplă pentru care redirecționase bacșișul. Ah, tinerețe, un timp de idealuri, când un chip gingaș valorează mai mult decât un bacșiș.

Înarmat cu sticla de whisky și cu o găletușă de gheața m-am retras în camera în care băiatul cu Honda VLX îmi adusese rucsacul și casca de motocicletă. Am irosit ziua flipuind printre canale, îmbătându-mă și dezbătându-mă. Am coborât de câteva ori la o țigară și acolo am stat la cioace cu o gașcă de doamne canadiene cu care m-am sincronizat. Una din ele mi-a spus că am un accent gros – și a trebuit să-i amintesc că numai cei din Anglia nu au accent în limba engleză.

Pe la 7 PM am întrebat la recepție o recomandare pentru fast-food. Cum mi se ofereau prea multe sugestii l-am întrebat de unde și-ar cumpăra pizza dacă ar fi în locul meu. N-a mai ezitat – dar m-a avertizat că va dura puțin mai mult decât e tipic. Și câtă dreptate aveam: a durat 75 minute. Pentru că făcusem comanda cu ochii, m-am trezit cu 500 g de aripioare picante de pui, cu o pizza medie vegetariană care ar fi putut hrăni un campus de refugiați libieni și garlic-sticks (pâine frecată cu usturoi și parmezan) cât pentru Fomilă.

ZIUA 6

Long, long way home
Long, long way home. Se observă urcarea mea din Bangor spre Medway (+ 200 km). Linia roșie este cam pe unde ar fi fost 201-A și cam cât de mult am adăugat la drum mergând pe 201 (+100)

M-am pipăit temător. Părea să-mi fie mai bine. Eram încă înțepenit dar durerea se cronicizase, nu mai era acută. Am strâns totul, am înghițit și ultima pastilă de spate și am coborât pentru micul dejun. Nu m-am grăbit – aveam suficient timp. După masă am fumat o țigară și mi-am sorbit cafeaua. A trebuit să mă trag la umbră pentru că soarele chiar la ora 9 AM ardea.

Cer întunecat pe autostrada 2
Cer întunecat pe autostrada 2

Am ajuns repede la autostradă dar am trecut de partea cealaltă ca să fac plinul. Mergeam pe rezervă de ceva vreme și localitățile păreau distanțate. Mă urcam pe autostradă și nu aveam să mă opresc până la terminarea benzinei. Trebuia să fiu eficient – era timp suficient dar nu și pentru a-l pierde fără rost. I95-S sau I95-N?! Aceasta e întrebarea – mult diferită de a lui Hamlet, potrivită cu timpurile superficiale pe care le trăim. Păi – e la mintea cocoșului: Canada e la Nord, deci I95-N era direcția potrivită. Mi-a luat circa 1h să realizez că era la mintea unui cocoș care fusese scăpat pe jos pe când era ou. Desigur, I95-N m-ar fi dus în Canada dar direct la Edmundston, New Brunswick… și cam de prin zona aia veneam.

Am discutat toate acestea cu un om într-o parcare pe autostradă. Eu tot insistam – poate voi găsi un drum care să mă scoată pe autostrada 2… Până la urmă, după multe consfătuiri, am realizat că e inutil: puteam ieși pe 2 dar aceasta mergea paralel cu I95 – dar mult mai încet. Dacă până acolo, la Medway, am condus cu 110 kmph, la întoarcere, am accelerat ca să atenuez prostia mea. Mersesem spre nord exact 100 km. Am ajuns exact în punctul de plecare când era trecut de ora 12 și, da, mi s-a terminat benzina. Am ieșit de pe autostradă și, ca să adaug variație, am făcut plinul de la altă benzinărie. Bine, bine, hai, luați o pauză și râdeți de papagalul cu dureri de spate care adăugase încă 200 km la cei peste 800 pe care îi avea de făcut.

Am mers printr-o zonă de construcție și, când am ieșit de pe autostrada principală, am rătăcit din nou drumul spre 2 (dar din fericire rătăcirea a fost de doar 5-6 km și 2 întrebări m-au repus pe drumul cel bun). Autostrada 2 prin Maine e un drum foarte plăcut – și întâlnirile dese cu alți motocicliști e semn că mulți gândesc ca mine. Ce pot spune este că mulți din acei motocicliști – preponderent cei cu Harley – nu salutau. Poate că mi s-a părut, poate că-s complexat că n-am Harley sau poate că, fiind în US și ei fiind oameni cu Harley, erau într-adevăr a$$holes.

La intrarea în Showhegan am avut parte de una din cele mai pitorești priveliști vreme de 3-5 km. La stânga mea curgea, foarte aproape, râul Kennebec (am verificat la timpul scrierii numele) care strălucea în soare iar strada curgea printre două rânduri de copaci înalți care-și uneau coroanele deasupra mea oferindu-mi o umbră plăcută. Dacă traficul n-ar fi fost relativ aglomerat (ca în apropierea oricărui oraș care, după cum aveam să văd pare să fie și un punct turistic) m-aș fi oprit pentru o poză. Eram însă grăbit să ajung la 201 care urma să mă ducă în Canada, spre Sherbrooke. Așa credeam. De fapt 201 mă ducea spre Quebec City și ar fi trebuit să urmez 201-A ca să mă îndrept spre Sherbrooke. Dar asta aveam s-o aflu abia la graniță, încă departe de Showhegan, un mic orășel de vacanță (avea chiar și un teatru și multe campinguri).

Deși eram încă în US, afișele erau bilingve.
Deși eram încă în US, afișele erau bilingve.

Ziua însorită se întuneca pe măsură ce mă apropiam de graniță. Ajuns acolo soarele părea o amintire de vara trecută, nu de câteva ore înainte. Îmbrăcat în piele la aproape 30 de grade C (soarele nu strălucea dar era foarte cald), așteptarea la vamă a fost neplăcută. Se pare că motocicleta mea mi-a împărtășit sentimentul că lichidul de răcire a ajuns la clocot și a început să împroaște asfaltul de sub mine chiar când dădeam pașaportul doamnei vameș. Speriată, după 2 întrebări scurte la care i-am răspuns cu cea mai bună franceză de care eram în stare, mi-a dat drumul. Am parcat motocicleta și, cu ochii ațintiți la panoul care mă informa că înainte e Quebec City, am cerut indicații. Cei doi bătrâni pe care i-am întrebat prima oară păreau complet depășiți – mi-au spus că n-am cum ajunge la Sherbrooke ci doar la Quebec City.

Tot in parcare
Tot in parcare

Mă și vedeam adăugând 200 km la cei 200 deja adăugați (vedeți ce importanță are acel A?).Înăuntru, unei vameșe i s-a făcut milă și împreună cu cel pe care-l controla au pus gând la gând și mi-au dat un traseu care mă ducea spre Sherbrooke fără să trec prin Quebec City.

Motocicleta era în regulă – până acasă lichidul de răcire n-a mai clocotit. Cerul însă era tot mai amenințător. Am tăiat-o pe drumuri lăturalnice dar, evident, nu m-am ținut de viteza postată, de 80 kmph, ci mergeam tot cu 110-120 ca să recuperez cea de-a doua tâmpenie de navigație a zilei. Prin La Guadeloupe m-am oprit chiar când ploaia începuse să se întețească (fusesem însoțit de picături vreo 20 de minute). M-aș fi oprit la un Tim Hortons dar deși am trecut prin multe sate și chiar localități mai de soi, n-am găsit un alt Tim până ce-am ajuns în Sherbrooke. Ciudat era că am văzut suficiente Tim la sudul graniței dar în această zonă a Quebecului se pare că urăsc Tim Hortons-ul. Cafenele sau restaurante am mai întâlnit dar nu aveam garanția unui wifi – ca să-i trimit un semnal Celiei, să nu stea cu grijă (îmi era clar că voi întârzia).

Mi-am pus chaps-urile (amintindu-mi, încă o dată, cât de greu este să închizi fermoarele când te-ai îngrășat), mi-am schimbat viziera cu cea transparentă, de noapte, și mi-am luat mănușile groase la timp. Cerurile s-au rupt și vreo 15 minute am îndurat biciul ploii dat cu 90 kmph. Dacă până atunci geaca de piele fusese un chin pentru o zi caldă, în ploaie a devenit o pavăză bună. După un bocet bun, atmosfera s-a răcorit și norii s-au îndepărtat treptat, făcând loc unei lumini domolite de seara care se apropia.

Un lookout din Maine căruia camera de pe celular nu-i face dreptate.
Un lookout din Maine căruia camera de pe celular nu-i face dreptate.

În Sherbrooke m-am învârtit puțin, doar până am dat de acel prim Tim după intrarea în Canada. Era trecut de 6 PM și trebuia să mănânc ceva. Molfăind covrigul uns cu brânză Philadelphia, am butonat celularul și i-am trimis soției un SMS liniștitor. Afară un grup de localnici își beau cafeaua și fumau. M-am alăturat și i-am întrebat de direcțiile pentru ieșirea din oraș. Unul dintre ei a început să-mi povestească despre motocicleta lui – o Yamaha din 1989 cu care circa făcuse deja 135.000 km. Apoi mi-a povestit cum scapă de calorii și de grăsimile din mâncare – cu multă muncă fizică… scăpa, că acum era pensionat și nu mai făcea sport involuntar ca pe timpuri.

Era trecut de 6:30 când mi-am luat rămas bun de la cei 4-5 bărbați trecuți de vârsta medie. Sherbrooke mi-a făcut impresia unui orășel domol, de provincie, fără clădiri înalte – nu în zona prin care am trecut, în orice caz. E un centru de procesare important pentru multe din actele guvernului canadian. Ca să distribuie slujbele egal, să ajute populația locală, guvernul face anumite centre în diverse localități din Canada – din cele mai puțin favorizate, unde nu există multe alte opțiuni: North Bay, Sherbrooke ș.a.m.d.

Istoria din parcare - Lookout-ul avea o mică descriere a Drumului Vechi Canadian.
Istoria din parcare – Lookout-ul avea o mică descriere a Drumului Vechi Canadian.

Îmi mai rămâneau circa 360 km până acasă așa că știam că nu voi putea ajunge acasă înainte de ora 10. Am trecut prin porțiuni cu limită de viteză din cauza drumului așa că în Montreal am ajuns o dată cu partea de după zi, când cerul e încă îngălbenit sau înroșit de apus dar noaptea vibrează azurie deasupra acestor ultime licăriri.

Am depășit intrarea pe autostrada 30 pentru că, așa cum era de așteptat, era semnalizată după mintea pusă pe bigudiuri a culturii din care provin. În loc să spună 30-Est și 30-Vest, care ar fi fost mult prea simplu, pe semnalizator scria 30 – Vaudreuil-Dorion/Sorel. Aceasta presupune că orice conducător își încarcă memoria cu niște știfturi de localități și știe că Vaudreuil-Dorion este Vest iar Sorel este Est, deci ieșirea ducea spre ambele direcții… Eu am rămas pe autostradă așteptând-o indicația 30-Vest. Dar, e bine – te frigi o dată, când deja ești pe drum de 900 km, obosit, te rotești de câteva ori la ieșirea următoare, întrebi la benzinărie și nu mai uiți ce sat este în ce direcție. Așa se educă mocofanul care vrea să vadă Montrealul!

Despre următorul sector de drum până în Ottawa nu sunt multe de spus. După ce am trecut de autostrada 30, după ce am plătit la ieșire, traficul a început să se normalizeze și când am intrat în Ontario a reintrat în ritmul metodic anglosaxon, fără ego-uri quebecoase. Pe scurt, drumul a fost întunecat și foarte, foarte, foarte lung (deși mai erau numai 200 km). Ajuns la clădire, am făcut plinul și mi-am luat un pachet de țigări. Mi-am târât rucsacul în casă. Era cam 11:30 PM. Mi-am turnat un pahar de whisky din ceea ce-mi rămăsese din seara precedentă și vroiam să o sun pe Celia. Mi-o luase înainte: 2 telefoane și 2 mesaje vocale, 2 SMS-uri și vreo 3 mesaje pe Facebook. Vroia să știe dacă-s bine. Eram. Încheiasem acest mini-maraton motociclistic și, deși aveam fulgii puțin scuturați în regiunea șalelor, supraviețuisem.