„Nu ajută deloc! Nu schimbă nimic! Sunt corupți/indolenți/indiferenți” este, discutabil, răspunsul cel mai tipic dat de un român când i se sugerează să facă plângeri și reclamații. Recunosc că, după ce petreci ceva timp în RO, este ușor să înțelegi această viziune. Funcționarii și ofertanții de servicii știu foarte bine să ne inducă acest sentiment de futilitate. Așa că, preponderent, românii se plâng… unul altuia.
Am auzit/citit din nou același argument legat de modul în care RTV și A3 au prezentat demonstrațiile pașnice ale cetățenilor care nu doresc grațieri/amnistieri care servesc conducătorilor corupți. Aceste televiziuni, așa cum știm deja c-o fac, s-au lansat în speculații ridicol de departe de adevăr. Mulți s-au plâns la CNA și au încurajat și pe alții s-o facă. Răspunsul a fost cel scontat: NU AJUTĂ. Și totuși…Schimbarea apare dacă există consecințe. La ora actuală, în România (și nu numai) consecințele sunt aproape inexistente. Funcționarii (ba chiar și angajații privați) sunt deseori angajați pe bază de pile și șpagă. Este clar că nepotul directorului nu va fi dat afară pentru c-a dat cu tifla unui client. Sau cine credeți că va mustra sau va sancționa un coleg cu care merge la bere? Când salarul merge, indiferent de rezultate, nimeni nu va schimba nimic. Credeți-mă că nu este doar o problemă românească. Am lucrat la mari firme vestice, cu procese inepte – unde, în ciuda frustrării clienților și ale angajaților, nimic nu se schimba pentru că, banii curgeau, rapoartele de situație erau bune. Fără consecințe nu există străduință, în cele mai multe dintre situații, fie că vorbim de un copil de 5 ani sau de un adult de 40.
Ce poate schimba o plângere într-un asemenea univers? O plângere lasă o urmă chiar și în cel mai corupt și ineficient sistem. O plângere, odată scrisă, faxată, inventariată, rămâne în sistem. Absența plângerilor (sau prezența lor anemică) este un argument puternic că funcționarul și/sau instituția își fac treaba pentru care sunt plătiți. Prezența lor, mai devreme sau (probabil) mai târziu, indică exact contrariul. Da, desigur – pe moment este foarte posibil ca aceste plângeri să se adune și să nu creeze nici o reacție.
Pentru exemplificare, iată două cazuri la care am reflectat și pe care le-am discutat cu alții:
- Abuzurile din familie (cu preponderență violența împotriva femeilor). Mi s-a povestit cazul unei femei care a fost lovită de soț și n-a făcut plângere pentru că „și așa Poliția n-ar face nimic”. Este foarte posibil, probabil chiar, că mulți polițiști (ca și mulți români) privesc aceasta ca pe un fapt de viață, nimic mai mult și așteaptă violența să ia forme majore – înjunghiere, comă, asasinat – pentru a interveni. Să ne imaginăm că, peste 2 ani, UE cere o situație generală a violenței asupra femeilor în România. Aici apar 2 scenarii:
- Se descoperă că numărul plângerilor este la/sub media europeană. Ministrul de Interne, Poliția, guvernul României prin extensie sunt lăudați pentru modul admirabil în care eradichează violența casnică. În România femeile continuă să fie bătute cu spor.
- Din contra, datorită faptului că multe femei înțeleg că bătaia nu este normală și sesizează Poliția, Ministrul de Interne prezintă o situație catastrofală. UE dă de exemplu România pentru statistica oribilă, se fac presiuni asupra guvernului. Ministrul de Interne este demis. Următorul Ministru de Interne, deși – probabil – își dorește să încălzească locul de la minister și să-și ia salarul – este silit să ia măsuri. Diferiți șefi locali, de la diverse nivele sunt demiși. Șefii noi freacă ridichea polițiștilor și procurorilor și aceștia iau în serios plângerile – cauționează, arestează, trimit în judecată abuzatorii. Femeile din România răsuflă puțin mai ușurate. Industria de cosmetice din RO vinde mai puțin.
- Minciunile mass-media și ce face CNA. Acum, probabil, poți să te plângi până te dor buricele degetelor sau vârful limbii. Dar situația politică se poate schimba. Să spunem că, iarăși, peste N ani apare un guvern care își propune să asaneze mass-media românească. Acesta ordonă o anchetă în funcționarea CNA. Dacă comisia descoperă 500 de plângeri pe an împotriva RTV, în urma cărora RTV a luat 1000 eu amendă, se concluzionează că totul este bine și CNA își face datoria. Dacă însă se descoperă 100.000 de plângeri pe an împotriva unei televiziuni cum este RTV (deci lipsite de cel mai subțire simț deontologic), soluționate cu amenzi penibile sau chiar ignorate, comisia are toate argumentele ca să concluzioneze că fie CNA-ul este părtinitor, fie este îngrozitor de ineficient. În ambele cazuri instituția este ruptă și/sau managementul este concediat, legile sunt modificate ca să se dea puteri extinse instituției cu care este înlocuită. În timp, amendă cu amendă (pedepse escalante, ajungând până la retragerea completă a licenței) ecranul se eliberează de coprofagi și de pițipoance, emisiunile de cultură și divertisment „curat” revin și copiii noștri au o șansă la modele morale mai luminoase.
Să recapitulez. Plângerile care nu rezolvă nimic sunt folositoare. Pentru că:
- Adunându-se, în timp, pătează imaginea instituției sau funcționarului împotriva căreia/căruia sunt făcute.
- Tot așa, în timp, stabilesc faptul că eșecurile instituției sau ai angajaților nu sunt o scăpare de moment. Crează un istoric al eșecurilor acelei instituții
- Dau argumente incontestabile celor care vor să afle adevărul și/sau vor să schimbe situația. Din nefericire „știm toți”, pe cât de puternic este în curtea opiniei publice, este un argument absolut minor în birocrație – nici un funcționar nu va lua decizii pe „știe toată lumea” (și este un lucru bun).
- Crează competiție între departamente, județe etc. Statisticile sunt instrumente de deslușire a adevărului pentru birocrați. Referindu-ne la situația-exemplu 1 – dacă județul Sibiu are ½ din cazurile de violență familială ale județului Vaslui, știm unde trebuie îndreptate eforturile (financiare, educaționale etc.)
Nu putem să ne comportăm ca niște copii. Nimic nu se schimbă imediat, cât de repede ne-ar plăcea nouă, obosiți de 27 de ani de așteptare. Trebuie să construim premizele schimbărilor iar plângerea – coerentă, politicoasă, la obiect, repetitivă – poate ajuta la schimbarea jocului social.