Dezbinarea

E o tară care ne ține pe loc. Pe noi și România. Colaborarea – e lucru demonstrat în multe experimente și studii – este un motor extraordinar de puternic. Un motor pe care, din păcate, cultura noastră nu-l găsește. De 30 de ani de când ne dezbinăm pe teme politice dar acestea sunt doar vârful icebergului. Chiar și între alegeri găsim săptămânal chestii care să ne dezbine, să ne învrăjbească. I.e. iubitorii de copii (care, desigur, vor să ucidă toate animalele din RO) vs iubitorii de animale (care vor ca oamenii să fie sfâșiați de animale); protectorii de planetă vs distrugătorii de planetă.

Totul trebuie să fie o ceartă în care rațiunea, informația, concesii pentru alte puncte de vedere, n-au ce căuta. Dimpotrivă, pare o regulă că orice argument trebuie dus în absurd și trebuie îngroșat până la ridicol și presărat cu jigniri și bășcălie. Îmi petrec mult timp din viața mea virtuală încercând să mediez, vorbind frumos, prefăcându-mă că nu înțeleg înțepăturile, aducând argumente logice dar deseori am impresia că mă lupt cu morile de vânt. Oamenii se grupează în monoliți de gândire – fără multe idei sau informații dar cu cele puține extrem de sigure. Oricine nu gândește exact ca ei (exact!) devine automat dușmanul de moarte al grupului.

Nu cred că are legătură cu inteligența, contrar a ceea ce spun mulți români. Oameni cu diplome peste diplome, cu gramatică și exprimare corectă, cu absolut toate însemnele civilizației atârnate la vedere, se scurg în mârlănie și bășcălie cât ai bate din palme. Alunecă în jigniri directe sau indirecte fără nici o reticență, cu convingerea de beton că ei sunt de partea dreptății și cine nu gândește ca ei e un ticălos care trebuie înfierat ca într-o ședință a Partidului Comunist, pus la gazeta întreprinderii la AȘA NU.

Sau poate că mă înșel și are legătură cu inteligența. Oamenii furioși, oamenii frustrați, sunt proști – indiferent de cât de multă educație au, indiferent de IQ. E un lucru pe care l-am aflat de la mine însumi – de câte ori las nervii să-mi acapareze ființa, mă împuținez, devin mai prost, pierd cuvinte și sensuri din ce mi se spune. Așa că încerc să mă țin departe de mânie și când totuși e pe cale să mă cuprindă, să degajez ca s-o pot ține sub control. Din nefericire, cultura noastră nu vede ținerea sub control a emoțiilor ca o calitate. Dimpotrivă, e un defect. Așa că nu e de mirare că prea puțini români se pretează la un asemenea exercițiu.

Un cunoscut îmi predica libertarianismul. Mi-a trimis materiale ca să mă educe. I-am spus că sunt suficient de educat ca să știu ce este aia dar că eu cred în lege, în guvern. Mi-a spus că „unii încă nu s-au desprins de comunism”. L-am întrebat de ce mă jignește. Nu mă jignea, doar îmi spunea adevărul. După un timp conversația m-a obosit. Ca-n testul lui Socrate evaluez conversațiile – trimit departe tot ce nu-mi aduce bine, tot ce nu mi-e folositor… cât despre adevăr, fiecare îl are pe al lui. I-am explicat că trec prin momente dificile și discuțiile politice în contradictoriu nu-mi fac bine, că e liber să creadă orice dorește. Credeți că s-a potolit? Aș. Pentru mulți fârtați a-i spune că nu te simți confortabil cu subiectul sau că te obosește, este parcă un îndemn la dublarea eforturilor. Două zile a continuat să mă împungă – cu glume, cu filmulețe.

Un alt prieten, om educat, nu crede în libertatea de cuvânt. L-am rugat să ocolim subiectul pentru că aici nu ne potrivim, că mai degrabă l-aș auzi beștelindu-mi fiul  decât libertatea de cuvânt care e o piatră de temelie a libertății noastre. Mi-a spus că, deși sunt un om extraordinar de bun, sunt un idiot. I-am spus că nu e un prieten bun dacă folosește jigniri la rugămintea mea. Mi-a răspuns că am dreptate dar, evident, c-a inclus încă o frază despre libertatea de cuvânt care rănește oamenii. [ Da, libertatea de cuvânt poate răni/jigni/minimiza oamenii – dar oamenii pot schimba canalul, ceea ce l-am amenințat pe amic că voi face dacă-și va permite asemenea libertăți cu mine ].

Sunt doar două exemple luate la repezeală din universul meu. Dar presa, televiziunea, Facebook-ul și viața de zi cu zi a românilor e plin de asemenea exemple în care românii aleg să se dezbine. USR-iștii beștelesc cât e ziulica de lungă PNL-ul, fără să ia în calcul că asta face jocul PSD și că e probabil că vor avea nevoie de PNL ca să guverneze. Și viceversa – că dezbinarea e singurul lucru în care suntem echitabili.

Și ce-ar trebui făcut? Ar trebui să fim politicoși. Chiar și cu proștii, chiar și cu cei agresivi. Politețea nu ar trebui să fie condiționată de nimic pentru că n-are legătură cu celălalt. Are legătură cu tine însuți/însăți și cum vrei să fii privit în lume.  

Ar trebui să nu ne mai dezumanizăm interlocutorii, să nu-i vedem ca pe niște caricaturi bidimensionale. Chiar și în cazul în care știm că avem perfectă dreptate și toate argumentele din lume sunt de partea noastră nu înseamnă că interlocutorul este Satana și trebuie stârpit, trebuie minimizat, jignit, înjosit. Iar dacă nu avem argumente obiective, dacă e doar “părerea mea”, mi se pare important să ne întrebăm dacă “prostul” nu suntem chiar noi înșine. Cel mai sigur indicator al prostiei adevărate este lipsa oricăror îndoieli în propria inteligență.

Un om civilizat învață limitele celor pe care-i simpatizează. Odată ce le știe, ocolește subiectele care-l dezbină de interlocutor și caută subiectele care-l apropie. Un om necivilizat, deși știe că ești neconfortabil cu un anume subiect sau comportament, te împunge sperând (idiotic) să te facă confortabil sau măcar să-i dai dreptate ca unui om nebun ce este. Și când nu reușește coboară în frustrare și începe să-ți arunce invective. Pentru că, așa cum spunea Asimov „Violența este ultimul refugiu al incompetentului” ; cine nu e competent să-ți schimbe mintea va aluneca în violență verbală.

Ne vom vindeca vreodată? Nu cred. Ca să rezolvi o problemă trebuie să recunoști că ai o problemă. Mulți români recunosc această problemă dar, indiferent de cum se comportă ei înșiși, o văd ca fiind o problemă cauzată de ceilalți – cei care nu gândesc și simt ca ei.