Povești cu evrei

Aceste povești cu evrei trebuie pornite cu o poveste cu români. Era prin 1996 și un cuplu de prieteni, români, oameni cumsecade și f. simpatici, ne-au invitat la nunta lor. Le-am spus că nu stăm bine cu banii – strângeam pentru prima noastră casă. Ne-au spus să nu ne batem capul, că e o nuntă tinerească unde banii nu contează. I-am crezut, mai ales că, după starea civilă, făcusem nunta mea doar cu prieteni, tineri toți, cu banii dintr-o motocicletă vândută. De ales m-am ales cu 2 cafetiere și alte cadouri asemănătoare – dar nu conta, pentru că-mi avusesem prietenii aproape.

Din nefericire, nu prietenii noștri conduceau operațiunea ci părinții lor așa că la nuntă ne-am trezit cu borcanul lângă noi, cu strigare și rușinare publică. Și rușine mi-a fost. De ce? Pentru că eram tânăr și rușinos. Aveam bani – dar numai cât să acopere prețul celor două tacâmuri și ceva modic pe deasupra. De rușine, de umilință m-am îmbătat și am fost crâșcă tot restul serii. A doua zi, mahmur, mi-am jurat că nu voi mai merge la nici o nuntă până nu-mi voi permite să dau cu inima largă. Continue reading “Povești cu evrei”

« Rădăcina de păpădie ucide cancerul »

Radiografia unei minciuni.

Dimineață, în drum spre serviciu, am ascultat pe CBC adevărul despre această “știre”, o știre ca mii de multe altele care se propagă pe Internetul lipsit de filtre de gândire sănătoasă. L-am auzit, adevărul, chiar din gura doctoriței Caroline Hamm, cercetătoare la Centrul Regional de Cancer din Windsor, cea care a generat sâmburele de adevăr din care minciuna a germinat.

Pe scurt povestea e cam așa: Caroline Hamm a observat o scădere dramatică a numărului de celule albe la o bătrână de 85 de ani care bea ceai de păpădie. I s-a părut un subiect interesant de cercetare. Experimente ulterioare au arătat – în eprubete și pe șoareci – că extractul din păpădie atacă celulele canceroase dar nu și pe cele sănătoase. Dna Hamm cerut aprobarea de a merge mai departe pentru a vedea dacă nu cumva poate distila un medicament, ca alternativă la chemoterapie și radiații. Continue reading “« Rădăcina de păpădie ucide cancerul »”

Români din America de Nord III

OTTAWA

Puteți citi episodul 1, aici, și episodul 2, aici.

Era un timp foarte dificil pentru mine. După slujba din Vancouver care, fiind la un dot-com, se terminase vremelnic, îmi găsisem slujbă la Marconi, în Ottawa, în ultimele luni ale boom-ului din tehnologie. Era octombrie 2000. Am supraviețuit 3 runde de dări afară dar, în cele din urmă, mi s-a spus să sting lumina (eram la IT) și să mă duc acasă. Era februarie 2003. Îmi era îngrozitor de frică. Poate că nu-s bun, poate că mi-am găsit slujbă doar pentru că piața mergea bine, cum o să mă descurc  acum, în noile condiții? M-am descurcat – am găsit o slujbă cu un alt dot-com în doar 3 săptămâni. Dar această firmă m-au stors ca o lămâie și m-au aruncat la gunoi. Îmi amintesc de asta pentru că tipa de la Personal m-a chemat la ea în birou și m-a pus să-i rezolv o problemă personală de IT (deși nu era treaba mea) și, peste 5 minute,  mă reîntâlneam cu ea în sala de conferințe, unde îmi comunica c-am fost dat afară. Desigur, nu era vina mea și nu era vina ei – compania avusese pierderi și trebuiau să restrângă rândurile – dar contează mult cum faci ceva. Continue reading “Români din America de Nord III”

Români din America de Nord II

(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni. Continue reading “Români din America de Nord II”

Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă. Continue reading “Freedom of speech”

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Evaluare Kawasaki Vulcan S

După “Bye-bye, Honda” și “Hello, Kawasaki“, în final ajung la subiect – primele mele opinii despre Kawasaki Vulcan S.

Apoi am dat peste un Kawasaki Vulcan S 2016 demo, la un dealership din Sainte Julie (o localitate obscură de la sudul Montreal-ului). Avea doar 196 km, era echipat cu scaun de pasager, venea cu garanție completă și cereau numai 7050$. Fără nici o sumă extra pentru freight și PDA și altele. Adăugau doar 13% taxe. Iar diferența dintre modelele 2015, 2016, 2017 la Vulcan S sunt doar… culorile disponibile și, desigur, anul de fabricație. Nu pot cuantifica economiile dar estimez că am scăpat cu măcar 1500$ mai ieftin, pentru o motocicletă cvasi-nouă. Continue reading “Evaluare Kawasaki Vulcan S”

Ce n-a reușit Ceaușescu…

… au reușit cei ce ne-au condus în 24 de ani amărâți. Există un curent anti-corporatist de care Ceaușescu, Stalin, chiar și Mao – care se sucește acum în mormânt văzând transformarea Chinei – ar fi foarte mândri.

Anti-corporate
Nu contează ce corporație! Noi suntem CONTRA!

    Ieri, la o postare ironică care includea brand-urile Chevron, Coca-Cola, McDonalds, RMGC, Walmart, o prietenă – bună, deșteaptă și simpatică, de altfel – a comentat grăbit vorbind de goana lor după profit. Cuvintele mele s-au pierdut, în fața ochilor ei rămânând numai această programare anti-corporatistă. Concluzia e clară: românii urăsc capitalismul și, astfel, urăsc numele mari care sunt, în ochii lor, exponenții acestui capitalism. Continue reading “Ce n-a reușit Ceaușescu…”