Despre

M-am născut în Iași, în gloriosul an 1970 – luna Berbecului, anul Câinelui de Metal. Dac-ar fi să mă ridic pe merite nemuncite, aș spune că m-am născut într-o familie de intelectuali. Dar nu așa am fost crescut, așa că prefer să amintesc că mama mea e de la țară iar tatăl meu din mahalaua de pe Calea Galatei. Mama mea a primit o șansă în viață de la comuniști, tatăl meu din genetică – fiind excepțional de bun în matematică și logică, elev de 10 pe linie, bursă republicană.

Eroul meu absolut a fost bunicul din partea mamei, un bărbat de 1.6m dar pe care dârzenia și reziliența îl făcea să pară de 2m. Avea doar 4 clase primare dar, ca un țăran deștept ce era, s-a lăsat propulsat de vânturile trase de comuniști, după 46. Era plin de înțelepciune și cuvântul lui era numai bun de dus la bancă. Bunica de pe partea tatălui urma în preferințele mele pentru că, deși nu avea nici o educație formală, ținea în bibliotecă și citea Thackeray – Bâlciul Deșertăciunilor, Dreiser – O tragedie americană ș.a.m.d. Era o femeie șireată – deși bună și îngăduitoare cu mine, bunătatea ei nu se extindea asupra tuturor. Cel mai puțin preferat era bunicul de pe partea tatălui, un bărbat pentru care – oricât m-as strădui – nu găsesc alt adjectiv decât “prost“. Prin povești am descoperit și latura lui nostimă – câteodată, la crâșmă se înfuria și amenința cu bătaia pe câte vreunul. Fiind un bărbat masiv, cu o mânie demnă de speriat, prietenii îl țineau de mână ca să nu ucidă ținta mâniei lui. Bunica mea, însă, le poruncea “Dați-i drumul!”. Dar, dar… “Nici un dar – dați-i drumul!”. O dată eliberat din strânsoarea prietenilor, bunicul meu rămânea descumpănit și, într-un târziu, urla “ai noroc că sunt cu nevastă-mea aici și nu vreau să-i arăt vărsare de sânge”.

Am urmat clasele primare la școala nr 12. Am avut un învățător minunat – domnul Romanescu – care a început prin a-mi spune Andriușca și, după ce m-a cunoscut, m-a rebotezat “Andrei Gură-Bogată”. Din clasa a V-a am trecut la celebrul liceu Negruzzi, până în clasa a Xa. La Negruzzi am avut norocul de a-l avea ca diriginte pe domnul Platon, un om de o inteligență deosebită, un om cu un dar a narațiunii care ne-a îndrăgostit pe toți de istorie. Eram un mic rebel, un nerecunoscut lider de sindicat  – individul care negociază în numele clasei, care rostește în fața profesorilor ceea ce elevii discută în pauză.  Pentru treapta a IIa n-am învățat – fusesem atât de bun la treapta I, încât mi-am dedicat cam tot timpul activităților de discotecă și păcălire a chelnerilor pentru a putea fi servit alcool. M-am plictisit de aceste activități dar puțin cam târziu – și am aterizat la liceul industrial Garabet Ibrăileanu. Privind înapoi, a fost unul din cele mai bune eșecuri care mi se putea întâmpla – fără acest duș rece, nu m-aș fi străduit pentru admiterea în facultate. Nu mai pomenesc de minunatul profesor de Limbă Română – domnul Maftei pe care, de nu aș fi picat treapta, nu l-aș fi întâlnit. Da, a fost un eșec de bun augur, deși atunci  l-am simțit ca pe sfârșitul lumii.

În 1991 am întâlnit-o pe Brândușa, mama lui Gabriel și, în 1994, după vreo 3-4 despărțiri și împăcări, m-am decis să accept vechea înțelepciune “Femeile se mărită ca să aibă pe cineva, bărbații ca să nu piardă pe cineva“. Nu eram gata dar nu voiam s-o pierd. Au urmat ani turbulenți care s-au potolit pas cu pas. Ne-am pus pe treabă, pe multă treabă: am muncit ca doi hamali și, ajutați și de părinți, am cumpărat un apartament cu 3 camere. Distrus, urât, îngrozitor. Și iarăși am muncit și, peste un an, am purces la renovarea lui. Eu, cel cu nervii cei mai slabi, am fost supraveghetorul de Dorel. A 18 clone de Dorel care m-au adus la limita sănătății mentale. Într-o zi am ajuns acasă cu nervii făcuți ferfeniță, blestemând lipsa de caracter, minciuna, indolența acestor Doreli. Tulburat de răbufnirea mea, taică-meu mi-a vărsat-o: “De ce mă-sa mai stai în țara aceasta de rahat?!” Am prostul obicei de a încerca să răspund la întrebările retorice – și la aceasta n-am găsit răspuns. Am depus actele și am insistat să scriu “inginer de sistem” în formular. Această meserie nu există pe lista canadiană oficială, am așteptat 2 ani și 7 luni pentru același lucru pentru care foștii mei colegi așteptau numai 5-6 luni. Îmi amintesc cum, uneori, noapte, stăteam treaz, cu ochii în tavan, întrebându-mă de ce sunt “refuzat la export“. În toate există un sens. În cei 2 ani și, am crescut enorm din punct de vedere profesional și asta mi-a asigurat un început profesional excelent, o dată ce-am ajuns în Canada.

În 1999, pe 1 noiembrie, Gabriel s-a născut. Fusesem împotriva ideii unui copil – prea devreme, prea săraci, prea multe aventuri pe care nu le avusesem, prea… Am cedat doar când fosta a făcut ceva ce n-a mai făcut nici de atunci, nici după aceea: a plâns și m-a rugat frumos. Mă bucur că a făcut-o pentru că apariția boțului de om mi-a schimbat complet viziunea asupra universului. Că n-am știut să folosesc această schimbare pentru a-mi face viața mai bună, e numai vina mea.

Am aterizat în Vancouver pe 28 Aprilie 2000. La 12 zile după a 30-a mea aniversare. O lună mai târziu, când Brândușa și Gabriel aterizau, aveam deja o slujbă foarte bună, apartament închiriat și mobilat. Toamna, după ce prima mea slujbă mi-a fost trasă de sub picioare, ne mutam în Ottawa. Au urmat ani pe cât de plini de succese (mașină nouă în 5 luni, casă nouă în 2 ani ș.a.m.d.) pe atât de istovitori, ani fără vacanțe, fără pauze, încărcați de spaime… justificate. Eu schimbam – prin natura timpurilor potrivnice prin care treceam – prin slujbe după slujbe, Brândușa se lupta cu studii, casă și copil.

În 2007 am plecat în US, cu un contract la Wells-Fargo. Pe 12 ianuarie plecam spre Phoenix – am traversat cu Măzduța mea cca 1100 km de furtună de zăpadă memorabilă. În aprilie, Brândușa și Gabriel mi s-au alăturat în Arizona. Am avut o vacanță de vis din bucățele – un weekend la Las Vegas, un altul la Grand Canyon, ieșiri la restaurant și atracții locale. Sau poate așa mi s-a părut pentru că îmi era atât de dor de ei. Ar fi trebui să revin în Ottawa dar eu îmi țin promisiunile întotdeauna: promisesem un an angajatorului.  Aproape întotdeauna.

Brândușa mi-a cerut divorțul în iulie 2007. Brusc, fără alternativă, fără negocieri. Am fost mândru de mine – am acceptat procesul de separare cu multă amărăciune dar fără crize, fără zbateri. Nu mi-am dorit niciodată să țin lângă mine pe cineva cu forța (fizică, psihică sau de orice alt gen).  Am abandonat contractul de la Wells Fargo, am dat o raită în România și apoi am revenit în Ottawa ca să lipesc cioburile vieții mele. Au urmat ani dificili – speranțe, disperări, ridicări, prăbușiri. Îmi place să cred că am reușit să demonstrez validitatea zicalei “ce nu te omoară, te face mai puternic“. La talentele mele tradițional-bărbătești: mecanică, meșterești, învârtit bani, taxe, grădinărit, am adăugat o sumă de talente tradițional-femeiești; gătit, curățat și îngrijitul unui băiat minunat. Puternica mea relație cu el este rodul divorțului – nu există yin fără yang.

Povestea continuă…