Fotograful

Ieri parcurgeam un set de poze. Eram acolo, făceam fotografii de monumente, lui Gabriel, Gabriel zâmbind, Gabriel obosit, apusuri, kilometraje, motocicleta. Si totuși nu eram acolo. În cele mai multe poze lipseam. 
Deodată mi-a trecut prin minte ce mi-aș dori sa fac dacă timpul meu n-ar fi atât de inghesuit de multele mele proiecte, de viata aglomerată. Mi-ar plăcea să colind aeroporturile, zonele turistice, promenadele… și să fotografiez străini. Cu aparatul lor. Să fiu acolo și să mă ofer, ca un străin binevoitor și gentil, să fac o poza celor care fac cu rândul la camera de fotografiat.
M-am gândit ca acesta, un gest  insignifiant și facil, ar putea fi aportul meu la fericirea semenilor. M-ar face fericit să dăruiesc strainilor un moment de împreună. Să pun tatăl în mijlocul familiei zâmbitoare. Să pun fiul alături de părinții bătrâni și obositi de călătorie. Poate e ultima lor poza împreună și nu sunt împreună în ea – unul din ei e în afara cadrului, prezența lui necesită imaginație. Să aduc, ca în cazul pozelor mele, tatăl singur alături de fiul lui, în acest vacanță a unui weekend lung. Să adun iubitul cu iubita, uitindu-se unul in ochii celuilalt pentru posteritate, să amân la infinit momentul când nu vor mai fi iubiți.
Știu, ar fi complet contrar caracterului meu. Nu ma preocup decât de lucruri durabile, lucruri cu sens major. O poză este pierdută pe cine știe ce CD sau hard disk, zace într-o prăfuire electronică, este ștearsa din greșeală – și pufff, nu mai există. Si totusi ideea de a dărui ceva efemer, mic, peste care poate ochii vor aluneca în grabă, mi se pare atrăgătoare. Nimic nu este etern – nici măcar pozele – dar uneori, cu ajutorul unui străin, poți să amâni  dezintegrarea.
Să dăruiești fericire! Să dăruiești o ipostaza de împreună, ceea ce ție îți lipseste din atâtea amintiri, să dai ceea ce nu ai dar îți doresti foarte mult. Mi-ar plăcea… Parcă o aud însă pe mama mea “Eiiii, la Dumnezeu, altceva mai bun n-ai de făcut decât să stai și s-o faci pe fotograful la necunoscuți? De asta ai învățat atâta?” 
Am învățat multe. Toți știm atât de multe. Dar nu știm cum să ne facem fericiți unii pe alții. Așa că mai e loc de învățat.