Am avut dintotdeauna o relație ciudată cu timpul, perfect duală și, doar pentru mine probabil, încă inteligibilă. Mi-a fost o teamă paralizantă de trecerea lui. Îmi amintesc încă de criza de nervi pe care am făcut-o pe la 4-5 ani când bunica mea dinspre tată mi-a urat să trăiesc 100 de ani. Am plâns și am plâns. “Da’ tu câți ani vrei să trăiești?” “Nu știu, dar muuuult. 200 de ani!” “Ei, atunci 200 să fie.” Pe de altă parte, am ignorat timpul și trecerea lui. Bănuiesc că o parte din această atitudine se datorează bunicului dinspre mamă care vorbea cu o ușurință dezarmantă despre moarte. “Nu te speria, Andi. Așa merg lucrurile – toate vin și trec. De obicei, atunci când vine timpul să treacă, ai trăit destul, plin și nu-ți mai trebuie.” Spre deosebire de bunica care-mi oferea 100 de ani cu ușurința unei glume, el nu arunca vorbe ci îmi mărturisea, sincer, filosofia lui pe care a trăit-o până ce n-a mai trăit. Când i s-a propus să se opereze de prostată a refuzat dând plictisit din mână și a spus, mamei mele “Lasă-mă, Dănică! Am trecut prin 9 ani de armată, prin război mondial, prin foamete, v-am crescut, am îngropat doi dintre voi… Ajunge de-amu.”
La zodia mea, am găsit într-un zodiac, o frază care mi-a dat de gândit. O citez din memorie: “Este atât de terifiat de moarte încât nu îi dă nici o importanță și-și trăiește viața ca și cum ar fi nemuritor. De obicei, mor din picioare, făcând ceva, implicați într-un proiect sau acțiune.”Sună cumva adevărat. Nu contemplez trecerea timpului. Nu dau importanță propriilor aniversări – de câteva ori le-am uitat complet și așa ar fi rămas de n-ar fi insistat prietenii să mi le reamintească. Bilanțurile de viață nu mă copleșesc la momentele tipice. Nici n-am băgat de seamă când am trecut de 30 de ani – eram preocupat cu imigrarea – și nici la 40. Când aceste bilanțuri vin peste mine inopinat (eu nu le deschid ușa de bunăvoie și nesilit) – cum a fost la 42, la cinci ani de la divorț, mă scutur repede și o iau de la capăt sau continui ceea ce aveam de făcut.
Timpul n-are nimic misterios. Am realizat aceasta atunci când tatăl meu mi-a explicat de ce percepția timpului se schimbă o dată cu trecerea noastră prin viață. Cu toții ne amintim de zilele teribil de lungi, de vacanțele de vară în care trei luni păreau o epocă și știm acum ritmul de mașină de cusut cu care zilele trec acum prin noi. Tatăl meu mi-a explicat acest lucru prin matematică simplă. Pentru un copil de 10 ani, un an înseamnă 1/10 din viața pe care a cunoscut-o, la un adult de 40 este 1/40 iar la 80 este 1/80 și astfel, aceeași unitate de timp deși constantă la nivelul obiectiv începe să ni se pară din ce în ce mai scurtă din punctul de vedere subiectiv, propriu.
Am realizat, mult mai târziu, singur, că îmbătrânim mai repede atunci când ne depărtăm de oamenii și locurile tinereții. Acest lucru poate fi observat ușor la întâlnirile aniversare ale absolvirii liceului sau facultății. Acolo, oameni cu funcții de răspundere, chelie, burtă, se pretează din nou la un comportament adolescentin care i-ar șoca pe angajații lor. Aflați în preajma prietenilor și prietenelor de la 17 ani, redevin, chiar și numai pentru o noapte, niște puștani, niște puștoaice.
La divorț mintea mea a făcut un salt de peste 10 ani. Nu ține de melodramatic ci de un aspect pragmatic – alături de fosta soție, pe care am cunoscut-o la 20 de ani mă vizualizam având un douăzeci-și-ceva de ani. Ea nemaifiindu-mi alături mi-am căutat altă raportare și tot ce am găsit au fost prieteni făcuți mai târziu în viață, după 30.
Prin toate acestea, evident, eu redescopeream roata. Experimentul din 1979 al profesoarei Langer, pus la cale la o reședință în afara Bostonului, a demonstrat că timpul este în mintea noastră. Un grup de bătrâni – trecuți cu bine de 70 – a fost transportat acolo. La sosire mulți păreau să aibă nevoie de ajutor dar nu li s-a oferit. Casa nu era echipată cu balustrade speciale sau echipamente care să le înlesnească șederea. În schimb, totul în casă gravita în jurul anilor 50: muzica ascultată, ziarele disponibile, discuțiile purtate erau despre criza rachetelor din Cuba, despre primul satelit artificial. Curând, bătrânii au arătat că-și pot purta singuri de grijă. Au prins să-și gătească singuri mâncarea. Diferențele față de sosire erau vizibile: erau mult mai mobili, încrezători în sine iar unul dintre ei a renunțat chiar și la bastonul care până atunci îi fusese indispensabil. După doar o săptămână, sănătatea lor a devenit mai bună: tensiunea le-a coborât, dexteritatea le-a revenit, artrita le-a dat pace, ba chiar și vederea și auzul s-au îmbunătățit.