Recunosc, e un titlu-momeală. Romanul excepțional a lui Ken Kensey a fost doar un element, unul extraordinar de puternic, dintr-un dezastru care marchează viața americană chiar și în ziua de astăzi. E un roman excelent, adaptat în tot soiul de dramatizări, spectacole Broadway și, evident, celebrul film cu același nume regizat de Milos Forman și interpretat excepțional de Jack Nicholson. [ Interesant: drepturile de punere în scenă și de film au fost cumpărate de Kirk Douglas care a jucat în prima dramatizare, din 1963. Filmul din 1975, care a luat 5 Oscar-uri, a fost produs de Michael Douglas. ]
Talentul lui Kensey a creat o operă pe care Time Magazine a pus-o pe lista “Cele mai bune 100 romane de limbă engleză, 1923-2005“. Pe bună dreptate. Privită individual, ca o operă de artă, este memorabilă. Filmul este și-mai-și. Dar “Zbor deasupra unui cuib de cuci” e doar vârful unui iceberg care a zguduit societatea americană din rădăcini, cu repercusiuni care sunt vizibile chiar și în ziua de azi, aproape 60 de ani de când a fost lansată cartea. “Zbor…” poate fi înțeleasă doar în contextul larg al criticii adusă psihiatriei mai ales în decadele anilor 60 și 70.
Anii 60 au deschis o perioadă de atac împotriva însăși ideii de “boală psihică“. Sociologi ca Erving Goffman și Thomas Scheff au avansat ideea că boala mintală e doar o etichetă socială dată non-conformității. Chiar și psihologi/psihiatri ca Thomas Szasz au vorbit împotriva acestora – el scriind cărți cum ar fi “Mitul Bolii Mintale” (1960) sau “Manufacturarea Nebuniei” (1970) în care spune că bolile mintale sunt doar dificultăți de integrare, probleme de viață și nu ar trebui clasificate ca boli pentru că, de exemplu, la autopsie deseori nu poate fi punctată dpdv fizic boala. În 1970, Goffman și Szasz au format American Association for the Abolition of Involuntary Mental Hospitalization (Asociația Americană de Abolire a Internării Involuntare Mintale). Sigur că psihiatria poate fi blamată pentru multe rele – supradiagnosticare, rolul ei ca braț de control în cazul disidenților în regimurile politice brutale, supra-prescrierea medicamentelor etc. Dar de aici, până la a nega nevoia de tratament pentru anumite condiții, e un salt masiv. Ca să glumesc, mi se pare cumva o boală mintală să susții că nu există boli mintale, chiar dacă o faci într-un mod inteligent și dibaci și o susții cu tot soiul de teorii deștepte.
Tot în anii 60, 70, o serie de scandaluri publice legate abuzurile din instituțiile psihiatrice, au năruit încrederea publicului în acestea. Dintre acestea, putem menționa Willowbrook State School – o instituție care, deși avea o capacitate de maxim 4000 de indivizi, găzduia 6500 în cele mai sordide condiții, supuși la abuzuri fizice și/sau sexuale; sau situația din UK de la Ely Hospital, unde abuzuri similare aveau loc.
Deci
– descoperirea multor medicamente care făcea posibil tratamentul ambulatoriu pentru o parte din bolnavii mintali
– abuzuri în instituțiile psihiatrice
– curente din sociologie, psihiatrie/psihologie care negau însăși existența bolilor mentale
– scrierile literare, articolele de presă, interviurile și expose-urile care au oripilat publicul
sunt conjunctura care a cerut închiderea instituțiilor psihiatrice din America de Nord. Și din anii 80 acestea au început să se închidă. Au fost ajutate de politicieni și administratori de nivel local, regional sau federal pentru care aceste instituții erau o povară financiară. Și nu a fost o scădere marginală – doar între 2005 și 2010 peste 14% din locuri au dispărut, ajungându-se la doar 14 paturi pentru 100,000 locuitori (în timp ce 3.4% din populația SUA suferă de boli mintale grave). Sigur, există clinici private dar internarea la acestea poate ajunge chiar la 30,000$/lună, deci sunt prohibitive pentru omul mediu.
Teoria era că toate condițiile pot fi tratate ambulatoriu. S-a ajuns până la ideea – care mie mi se pare absurdă – că persoane cu grave boli mentale să fie eliberate după acte violente, pe simpla promisiune că-și vor lua medicațiile. Cu alte cuvinte, ai încredere în promisiunea de responsabilitate care vine de la o persoană declarată iresponsabilă. Chiar și așa, deși nu sunt psihiatru, sunt convins că anumite condiții nu pot fi tratate ambulatoriu; unele poate că nu pot fi tratate nicicum, boala poate fi doar atenuată dar bolnavii trebuie ținuți sub supraveghere permanentă.
Odată cu eliminarea locurilor din instituțiile de internare psihiatrică, tot mai mulți oameni cu probleme mintale, unele grave de tot, au sfârșit în pușcării în loc să primească ajutorul de care aveau nevoie. Depinzând de sursă, între 20% și 30% din cei încarcerați au nevoie de tratament psihiatric și nu de pușcărie. Își execută pedeapsa, poate că în acest timp primesc oarecare ajutor medical, după care sunt din nou vărsați pe străzi unde intră din nou în bucluc, uneori în timp record (câteva zile sau săptămâni).
“Zbor deasupra unui cuib de cuci” rămâne, desigur, o operă importantă iar ecranizarea lui Milos Forman e o capodoperă cinematografică. Dar este și un avertisment, o confirmare a zicalei “drumul către Iad e pavat cu bune intenții“. Avem nevoie de amintirea acestor cazuri, cred eu, ca să ne strunim bunele intenții cu gândire și informații. Este și un caz care arată puterea artei de calitate asupra societății.
No Comments