Spun oricui stă să mă asculte că nu dau două parale pe una din metodele moderne de semnalare a virtuții: “Eu nu judec“. Mi se pare că-i ca și cum un pește ar spune “Eu nu înot” sau o pasăre “Eu nu zbor“. Indiferent de unde credem că avem judecata, mintea, de la Dumnezeu sau de la Evoluție, e imposibil pentru un om să nu judece. Mintea ne-a fost dată ca să judecăm, ca să raționăm, să comparăm. Deci, pentru mare parte, “Eu nu judec” – chiar dacă ar fi adevărată, dar nu este pentru că eu cred că-i imposibil, s-ar traduce prin “Eu renunț la cel mai mare cadou, la tot ce mă desparte de animale” (da, știu că și animalele au inteligența lor dar nu se pretează la analiză).
Fără să judecăm, n-avem cum deosebi Binele de Rău, Frumosul de Urât, Raiul de Iad. Și, culmea este că în narativa modernă, cam așa pare să se întâmple… Dar numai pare, în sensul că judecata continuă să existe și numai sistemul valoric s-a schimbat. Frumoasă e iurta tribului X, urâtă-i Capela Sistină că-i a opresorului alb; bun este omul care n-a făcut nimic bun dar nici rău, ticălos e omul eminent care-a avut sclavi că așa era moda la timpul său ș.a.m.d.
N-am să vă îndemn la a judeca pentru că, așa cred eu, o faceți indiferent de ce spuneți, pentru că e o activitate la fel de naturală pentru om cum e respiratul. Dar când o faceți aveți grijă să faceți o judecată dreaptă, cu toate informațiile, punând absolut totul în cântar. Curentul actual nu a apărut din neant. Este o reacție la judecata pripită, cea făcută iresponsabil – folosind stereotipii și informații sumare. E mamă singură, sigur e o femeie ușoară; e țigan, sigur ne va fura ceva din casă; e morocănos, sigur că-i un om rău și, dimpotrivă, cine-i volubil și zâmbăreț, sigur ne vrea binele și merită încrederea noastră. Oameni sătui de judecată pripită au enunțat prostia cu “Eu nu judec”. Judecă, dragă, dar judecă în completă cunoștință de cauză, așa cum un judecător judecă un caz (sau ar trebui să-l judece). Ca și cum viața persoanei pe care o judeci ar atârna în balanță – pentru că uneori chiar este așa.
Cel mai bun exemplu de judecată pripită, extrem de proprie culturii noastre dar semnificativ de răspândită în oricare alta, e judecata punctuală. E exemplificată, în România, prin zicale cum ar fi “unde dai mia și nu mai dai suta devii un ticălos” (recit din memorie, s-ar putea să mă înșel la cuvintele specifice, corectați-mă). E clar că zicala izvorăște din amărăciunea celui care a dat și a ajutat care, pentru un singur refuz de a mai ajuta, se trezește aruncat la gunoi, desconsiderat. Cam toți cred că am căzut în această greșeală. Despre mine știu cu certitudine c-am făcut-o. Amărâți sau înfuriați de niște cuvinte sau de o atitudine, de o jignire sau de un refuz, tindem să judecăm persoana prin prisma acelui eveniment, poate rar, poate unic. Uneori sentința pe care o dăm e renunțarea completă la orice relație cu această persoană. Asta este, aproape sigur, o judecată nedreaptă. În primul rând pentru c-o facem în căldura momentului. Asta este cert. Mai puțin cert dar foarte probabil este faptul că relația noastră cu acea persoană e mai mult decât un eveniment în timp. Mi se pare normal, dacă simțim nevoia să dăm o sentință, să o facem măcar pe baza întregii relații cu acea persoană, nu doar punctual. Trebuie să ne răsfoim memoria și să ne amintim de evenimentele bune. Știu, e greu de rememorat cele bune când ești mânios sau amar dar tocmai de aceea nu trebuie să ne pripim și să luăm o decizie “la rece”. Este virtual imposibil ca toate interacțiunile cu acea persoană, poate un prieten, poate o rudă, poate un partener romantic, să fi fost toate negative.
Abia când am pus totul în cântar, și bune, și rele, împăcați, detașați, abia atunci putem da sentința. Dacă-i musai, dacă simțim că trebuie. De multe ori, dacă suntem onești în evaluarea noastră, descoperim că binele depășește răul și ne vine ușor să amânăm sentința.
No Comments