Una din aspectele definitorii ale perioadei post-moderne este distrugerea miturilor sociale. Țară, Dumnezeu, familie, națiune, eroi, onoare, bărbăție, feminitate – toate aceste noțiuni au fost împinse în relativism. Mai mult, au ajuns să fie negate și călcate-n picioare sau, pur și simplu, subiect de bășcălie. Mărturisesc că în tinerețe am fost un post-modern. Sufocat de cuvinte goale, bombastice, spuse de activiști, mă temeam de mituri. Erau prea des folosite ca stindard pentru vărsări de sânge sau abuzuri. Acum însă activiștii susțin relativismul, NIMICUL, relativismul. Trăind în America de Nord, scufundat în extrema cealaltă nu pot să ignor faptul că nu avem șanse să rămânem coezivi dacă renunțăm la aceste idealuri.
Este credința mea că malaise-urile lumii moderne se trag din renunțarea la model/mitul/ideal. Sigur, umanitatea n-a fost niciodată unitară și fiecare și-a făcut, mai mult sau mai puțin, propria sa viață. Și acum 5-6 decade oamenii divorțau dar nu priveau căsătoria ca pe o uniune de conveniență și, mai ales, nu ridicau divorțul la rangul de model de viață (i.e. femeile “progresiste” din SUA care sfătuiesc divorțul de soțul conservator). Mame și tați își creșteau singuri copiii dar niciunul nu era atât de idiot încât să susțină că ăsta e modelul familiei ideale. Eram noi plictisiți de lozinci patriotarde dar nici unul dintre noi nu era așa de spălat pe creier încât să susținem că unitatea națională nu contează și că oricine vrea să intre peste noi trebuie ajutat și-ncurajat s-o facă. Existau femei-parașute dar nici una nu dădea interviuri povestind cu mândrie despre zecile de parteneri avuți înainte de 25 de ani (căutați “body count” pe Youtube). Copiii nu creșteau cu 5 părinți și nici cu mame și bunici care-și arată fundul pe OnlyFans. Aveam modele care ne arătau cum ar trebui să fie. Ce nu-nțelegeam la tinerețe este că acest model era important prin simpla existență, nu prin împlinirea idealului prezentat. Aveam – ca umanitate – ASPIRAȚII.
Postmodernismul a distrus aceste simboluri, de multe ori doar de dragul distrugerii și nu pentru un beneficiu, și nu pune nimic similar în loc. Coborâm de pe soclu statui ale unor oameni grandioși, cu realizări concrete și ridicăm pe același soclu un George Floyd. Coborâm de pe soclu Divinitatea și-o înlocuim cu Marinică sau Billy Bob, umanistul lui pește care n-a făcut nimic rău dar nici nimic memorabil. Dăm cu ciocanul în familia bi-parentală și încercăm s-o înlocuim cu familia poliamoroasă, în care 5 bărbați și 2 femei trăiesc până la adânci bătrâneți (ba bine că nu). Distrugem valorile care au ridicat Occidentul și înlocuim moralitatea și performanța cu diversitate de dragul diversității.
Da, poate că miturile trecutului apropiat erau doar atât: mituri. Dar poate că erau faruri maritime care ne ghidau viața prin oceanul polimorfic al umanității și ne dădeau formă, și ne dădeau țel vieții.
Profesorul meu de istorie, Florin Platon, ne explica de ce catedralele catolice sunt ascuțite și înalte iar cele ortodoxe sunt rotunde și aproape de pământ: primele îndeamnă omul să se ridice către Dumnezeu în timp ce ortodocșii consideră că Dumnezeu trebuie să se coboare la nivelul numitorului comun și-l apleacă. Confruntați cu modele corecte, oamenii încearcă – cât și cum poate fiecare – să le împlinească și-și ascundeau aberațiile care le populează mintea. Ipocrizie? Sigur, o ipocrizie care impunea lucruri gândite asupra mulțimii negânditoare.
No Comments