Food for Thought

Am citit cândva de o metodă recomandată de psihologi pentru a reduce anxietatea lumii reale la copiii cu autism. În loc să se uite la realitate cu ochiul liber li se dădea o cameră de filmat și priveau totul pe ecranul aparatului.

Știu perfect despre ce vorbesc. Prin 2002, proaspăt-echipate cu o cameră Sony HD, am făcut o excursie de o zi la Montreal cu soția (acum fostă) și copilul. Am filmat tot ce se putea filma – când nu filmam ochiul meu căuta treburi interesante pentru filmat. Am prins și un moment nostim – când fiul meu, de abia 3 ani și ceva, s-a repezit la o statuetă africană (realistă, un băiețel de abanos) și, urlând, a început s-o sugrume. Un rasist, ce mai?! LOL. Dar, întors acasă și privind filmul făcut simțeam că sunt amintirile altcuiva. Nu aveam nici o conectare emoțională cu filmul. Era ca și cum EU nu fusesem la Montreal, îmi trimisesem cameramanul cu familia și acum mă uitam la filmele făcute de acest cameraman (hey, cameramanule, fără hanky-panky cu nevastă-mea!).

LESS IS MORE/Mai puțin înseamnă mai mult – zicală anglosaxonă.

Cândva, ca să fac pe plac unei prietene, am urmărit discursul unui life-style guru. Nu aveam mult respect pentru acești indivizi care-și câștigă pâinea spunându-ne cum să ne trăim viața. Mărturisesc însă că, ascultându-l, am realizat că ei nu sunt problema. Noi suntem problema. Omul era inteligent și spunea lucruri bune. Toată sala îl aproba dând din cap – dar mi-i imaginând cum, odată ieșiți din sală, nu implementează nimic din sfaturile auzite. Toți se întorc să facă rahaturile cu care s-au obișnuit și continuă să se întrebe „De ce nu sunt fericit(ă)?”.