Talibanul

Viața modernă se caracterizează prin libertatea totală. Am fost atât timp încorsetați de reguli – pe unele le susțineam, pe altele le rejectam și ne oprimau. Democrația se extinde și dă voce poporului. Oameni se întâlnesc pe grupuri și brusc își simt părerile solid-fundamentate sau elucubrante validate. Este un lucru bun – Internetul și tot ce caracterizează viața noastră modernă a condus la lucruri bune. Tineri artiști au fost descoperiți prin intermediul lui YouTube, dictatorii s-au văzut confruntați cu o media pe care n-o pot controla și au fost învinși, regulile sociale au devenit mai laxe pentru că ne-am înțeles punctele de vedere mai bine, au devenit tot mai laxe, mai discutabile, viața s-a dezbrăcat de cojocul maniheist și a căpătat tot mai mult o tentă gri, așa cum și este.

Pe acest fundal, mi-am pus o întrebare. Cum pot subzista principiile și idealurile într-o lume în care libertatea este absolută, o lume care a admite orice atitudine ca o expresie a libertății personale?! Ei bine, răspunsul vine de la sine: NU POT! Principiile și idealurile sunt absolute, sunt intransigente, sunt ne-negociabile. Nu spun ca nu există principii și idealuri personale dar acestea sunt atât de disjuncte încât, când le suprapunem pentru a crea colecția de principii universale  de viața, mulțimea rezultată conține ZERO elemente. Masa cu principii și idealuri ale lumii a devenit un fel de bufet din care oamenii își aleg ce le convine. Avem, evident, motivele noastre pentru care nu respectăm aceste principii dar, dacă suntem onești cu noi înșine, știm ca de fapt sunt bulshit-uri.

„Asta nu e mită. Este doar un cadou. Mita nu este un cartuș de țigări. Mită este 10,000 EURO, cum știu eu c-a luat Mirică, șeful.”

„Știu și sunt de acord că datoriile  trebuie date înapoi. Dar Vasilică e un mârlan proaspăt-îmbogățit și îmi vorbește urât.”

„Am promis că vin acasă la ora X… dar oameni suntem și e normal să te iei cu vorba.”

Nu există, lucru mic sau lucru mare, pe care să nu-l putem raționaliza. Raționalizăm și avem justificări cu miile cum de ne ignorăm iubirile ca să petrecem timp pe Facebook , de ce chiulim de la serviciu, de ce merităm (deși chiulim) un salar mai mare. Și, dacă suntem buni de gură reușim să convingem chiar și toată audiența. Ei bine, pe mine nu mă veți convinge. Nu mă pot eu convinge pe mine însumi – și sunt foarte bun de gură. Degeaba îmi spun atunci când am supracheltuit că muncesc mult, că merit o bucurie… EU știu că sunt indulgent cu mine și nu mă iert decât atunci când fac ceea ce e corect. Degeaba îmi spun că ar fi aruncat acel laptop la gunoi dacă nu-l luam eu… este tot furt. Degeaba îmi spun că nu mă las de fumat pentru că uneori mă simt singur și mă ajută psihic… nu mă păcălesc, știu cum stă situația: îmi place și acesta e motivul pentru care nu mă las.

Și știu că ar trebui să fiu mai iertător cu ceilalți… dar oamenii au devenit atât de iertători cu ei și slăbiciunile lor încât mă simt dator să le amintesc cum stau lucrurile. Dacă pui manele la petrecere, poți s-o raționalizezi cum vrei „atunci când bei, parcă merge o manea” etc. – dar amândoi știm că ai suflet de manelist și dacă în 1990 te țineai departe de țigănisme de acest gen era NUMAI pentru că societatea te înfiera. Dacă îți pui o fustă scurtă până-n fund și decolteu până la buric… NU, nu mai ești o doamnă care are calități ce trebuie admirate: ești o pițipoancă. NU, faptul că X de la ProTV poartă la fel, nu este o scuză la fel cum n-a fost și nu va fi niciodată o scuză validă „Toți fac la fel, trebuie că este ok”. Dacă te aduni la petreceri cu maneliști și pițipoance, nu crede că vechiul proverb „spune-mi cu cine te-nsoțești ca să-ți spun cine ești” și-a pierdut relevanța. Ești totuna cu mediul pe care îl tolerezi și îl accepți. Și poate că din acest motiv eu devin tot mai intransigent. Nu vreau să fiu modern, nu vreau să ajung să accept absurditatea ca fiind noua normă!

Cuvântul meu este sfânt și devine tot mai mult așa zi după zi și mi-l voi ține indiferent de costuri. Disprețul și delimitarea de corupția morală este ceva ce nu reevaluez. Incerc s-o fac pe tăcute când este posibil și reușesc cât timp nu dau peste cineva care-mi spune despre relativitatea vieții – atunci mă văd silit să-i spun cum stă treaba ca nu cumva cineva din auditoriu să alunece pe aceasta pantă a relativității.

Una este să tolerezi și să încerci să-ți duci viața fără conflicte, să educi și să te retragi când acest lucru este imposibil, să încerci să faci ce este corect și să-ți dai un șut în fund când alegi incorect. Cu totul alt lucru este să raționalizezi public greșeala sau alunecarea și, eventual, să ai tupeul de a o da drept exemplu și de a-i încuraja și pe alții s-o urmeze.

Ai călcat pe lângă și ți-ai înșelat partenerul/partenera… e ok. Ai plătit, vei plăti, poate că vei fi iertat, poate îți vei învăța lecția sau poate că nu  – n-are importanță. Așa ceva s-a întâmplat de când e lumea și se va întâmpla cât va rezista lumea. Dar nu o teoretiza, nu spune că trăim într-o nouă realitate și că ești liber să-ți cauți fericirea. Nu o ridica la rangul de exemplu. Ai încălcat încrederea cuiva, ai făcut un lucru incorect și nimic din ce poți spune nu poate transforma o faptă rea într-una bună. Poți cel mult s-o repeți până ajungi s-o crezi și să nu te mai simți rău cu tine însuți – dar fapta va rămâne rea (nu, nu trebuie să fii legat cu lanțuri catolice într-un parteneriat… dar calea corecta este să te duci și să spui „Nu te mai iubesc. Am plecat”).

Mita este mită, minciuna și promisiunea încălcată sunt minciuni și lipsă de cuvânt, standardele morale și culturale există și vor exista oricât se va încerca să le diluăm, există coduri de etichetă, de îmbrăcare. Eu – promit aici – voi rămâne Talibanul care le va păzi. De ce? Pentru că atunci când, după ce veți face ceea ce vă face să vă simțiți fericiți: să vă irosiți viețile pe Facebook chiar și atunci când aveți pe cineva care vă iubește în camera de lângă, când vă veți fi dat toți banii – și cei pe care îî aveți și cei pe care nu-i aveți – pe vreun produs care nu va astupa golul din sufletul vostru, când veți termina de frunzărit sexual pe X sau pe Y și când acel gând vă va izbi în frunte: „Oare care e sensul vieții? Oare asta este totul?”, să am un răspuns pentru voi. Dacă și eu, și voi, și toți nu numai că facem fapte rele dar le și dăm acest aer șarmant de relaxare și înțelegere, atunci copiii noștri vor crește într-o lume fără principii.