Literatură

Am activat, pe la 12 ani, la cenaclul mini-Quasar. Am scris o povestire, pierdută acum – cred – numită “Porcul Zburător” care făcea referință, în termeni lipsiți de flatare, la vecinul meu de la etajul III. Deși povestirea a avut succes – recunoscut prin hlizelile membrilor adulți ai Quasar – Doru Pruteanu, Dan Merișca, George Ceaușu –  m-am retras din Quasar până pe la 19-20 de ani. Apoi am revenit cu “Sheila”, povestirea care a dat numele cărții mele, publicate abia în 1999. Dan Merișca a premiat-o, în 1990, cu o vacanță la Atlantykron – la care n-am reușit să ajung.

Scrisul meu era apreciat, dar nu tocmai. Prea clasic, prea ne-SF, prea SF, prea puțin și prea mult. Acasă, mama mea asculta cu răbdare câte o scriitură, după care o desființa, principala critică fiind că nu e publicată. Tatăl meu, mai delicat și bine intenționat, ăi lua deoparte pe prietenii mei și-i ruga să mă sfătuiască să mă las de tâmpenii, să mă pun cu burta pe carte ca să ajung calculatorist de frunte, așa cum este el. Aș fi abandonat de nu aș fi câștigat aprecierea cuiva mai important decât toți ceilalți comentatori profesioniști: Mihail Grămescu, cel care a așternut pe hârtie celebra povestire “Cântecul Libelungilor”. Succesul întârzia să vină și eu, deși știam că nimeni nu-i profet în țara lui, eu o doream, măcar pentru a îndepărta principala critică a mamei mele. “Pentru că nu am premii” – mi-am spus eu. Am luat premii – Atlantykron, Vladimir Colin, Pentagrama, Supernova ș.a.m.d. Succesul nu le-a urmat. “Pentru că n-am publicat” – am decis eu – așa că am publicat – în Convorbiri Literare, CPSF, Jurnalul SF, Supernova, F&SF Magazine, ArtPanorama și alte locuri. Succesul se lăsa așteptat.

Apoi, a existat un moment când mi s-a revelat adevărul. Am trimis 5 povestiri lui Boerescu pentru publicare în minunata lui revistă ArtPanorama. Niciuna n-a fost publicată și n-am primit niciun mesaj de rejecție – sper, naiv, că modus operandi vestic va deveni o normalitate și la noi dar rareori speranța mea îmi este confirmată. Auzind acestea, Grămesc le-a luat și i le-a pasat direct – și toate, absolut toate au fost publicate (eu n-as fi publicat cel puțin 2, poate chiar 3 dintre ele). Am înțeles atunci că publicarea și succesul, în România, nu au legătură cu valoarea ci cu alte chestii, eterice – cum ar fi gașca, locația geografică, relațiile de rudenie etc. Îmi amintesc și acum cum Radu Pavel Gheo îmi povestea de speranța lui de a intra în “gașca lui Cărtărescu”, cu același entuziasm cu care un copil sărac din Sicilia visează să fie confirmat în Cosa Nostra. La vremea aceea nu îi înțelegeam dorința – el are o scriitură bună, inteligentă, plină de umor și aceasta ar trebui să fie singurul argument pentru reușită. Gheo avea însă dreptate iară eu n-aveam. Este, într-adevăr, naiv, pueril să crezi că avansarea în Balcani se poate bizui numai pe muncă și valoarea intrinsecă.

Am abandonat visurile de mărire. Singurul argument care mă mai ținea legat de România – “scriu, cel mai bine scriu în românește, trebuie să rămân pentru a parveni în zona pasiunii mele” – s-a topit ca o înghețată uitată în soare. În 1999,  cu actele de emigrare depuse la ambasada Canadei, am publicat o carte. A fost publicată pe cont propriu. Am distribuit-o la librării.  Acolo a fost ascunsă în sertare închise și rătăcită printre cărți de Mecanica Fluidului – nu glumesc, nu exagerez. Era normal să se întâmple așa – nu mai aveam resurse de șpagă și “atenții”. Nu mai mergea ca pe timpuri, să șpăguiești doar omul de la centrul de distribuție, acum trebuia să dai fiecărei proprietărese o “ceva”. Am trimis 30 de volume la oamenii care făceau recenzii în țară și, bineînțeles, așa cum NU speram dar cum mă așteptam, recenziile au apărut la 6 luni, 1 an sau chiar după 18 luni de la lansare. În 2000, cartea a luat premiul III la concursul Vladimir Colin, după cele ale Onei Frantz și Michael Hăulică.

Din 2000, vreme de șapte ani n-am mai scris decât documentații tehnice, examene și cv-uri. Toate în engleză. Financiar am fost mai bine recompensat decât am fost vreodată pentru un cuvânt scris altfel. Emoțional, periodic, îmi aminteam de visele tinereții pe care le sacrificasem pentru ca familia mea să aibă stabilitate materială. În 2007, în Arizona, am aterizat – în sfârșit – un serviciu ușor și extraordinar de bine plătit. Brusc, mi-am putut imagina că banii economisiți în acel contract de 1 an, îmi vor permite – dpdv financiar – să-i dau o încercare la scris. Ar fi putut suplimentat venitul soției pentru a menține un standard decent de trai, permițându-mi să iau cursuri de perfecționare a limbii engleze, de scris creativ. Ca țintă, la capătul celor 2 ani trebuia să reușesc să vând articole/povestiri de circa 1500-2000$ pe lună și, dacă aș fi ajuns în acest punct, mi-aș fi putut menține independența financiară pentru proiecte literare mai serioase. Dispunând de timp liber în slujba de la Wells Fargo am purces să scriu în engleză. Am plătit chiar pe cineva pentru a-mi corecta engleza. Am intrat în contact cu un profesor de la University of Ottawa care preda “creative writing”. Mi-am cumpărat “Writers’ Market” – o resursă care îți indică unde și cum poți vinde literatura produsă. Am început, excitat, să mă gândesc la finalul contractului, la punga de bani cu care să-mi pot plăti visul. Eșecul era o probabilitate – dar chiar și un eșec, evaluat prin faptul că la capătul celor 2 ani n-aș fi obținut venitul necesar, ar fi avut o latură pozitivă: mi-ar fi spus că nu-s făcut pentru asta, mi-ar fi dat pacea că am încercat și am eșuat.

Din nefericire… the best laid plans… uneori nu funcționează. Poți controla numai ceea ce ține de tine. Prăbușirea mariajului a condus abandonarea acelui contract. Apoi, responsabilitatea pentru Gabriel care locuia cu mine în fiecare a doua săptămână, și standardele mele înalte au sporit grijile cotidiene: gătit, curat, lecții. Timp consumat în speranțe false, dating, deprimare. Din ele a pornit acest blog – mai puțin un instrument de promovare, mai mult o vană în care îmi vărsam ofurile personale.

În 2012 am decis să revin în România. Pe lângă alte ținte, am imaginat și publicarea unei noi cărți, o carte care să cuprindă frânturi din experiența mea în deslușirea sufletului femeii. Acum muncesc și povestirile se adună și poate… doar poate…