Oamenii de Bine. Mărturisesc că mi-e frică de OdB. Frisoane de spaimă încă mă încearcă atunci când îmi amintesc de 13-15 iunie 1990. A fost prima instanță când i-am văzut la lucru. Președintele României le-a mulțumit atunci pentru sângele pletoșilor și târfelor cu mini pe care l-au vărsat și pentru panseluțele plantate și i-a definit ca fiind „oameni de bine”. De la acele momente, i-am urât și m-am temut de OdBiști. Poate c-aș fi putut uita de ei dacă aceste evenimente ar fi fost rare și dacă ar fi rămas ascunși sub piatra sub care trăiesc ei de obicei. Din păcate i-am întâlnit din nou și din nou, în toate colțurile lumii, în tot soiul de ipostaze și situații spre care ei se simt chemați. De când cu explozia rețelelor sociale realizez, împietrit de oroare, cât de numeroși sunt acești OdB.
