Din Marile Legende ale Românilor… despre bani

Cultura românească, la fel ca și cea franceză, nu încurajează conversația deschisă despre bani. Contradictoriu, întrebarea “Câți bani faci?” este adeseori întrebată. Unele din aceste mituri depășesc granițele României  și țin mai mult de temerile omului care n-a avut deschidere la viața financiară. Încerc, pe cât posibil să îndrept aceasta cu o sumă de răspunsuri.

  • Am nevoie de ani de educație formală pentru ca să înțeleg mânuirea banilor. Da’ ce sunt eu?! Economist?!

NIMENI nu știe cu precizie ce va merge și ce nu va merge. Daca ar fi așa, cei bogați n-ar mai sărăci niciodată și cei săraci nu s-ar mai îmbogăți. Educația poate minimiza procentul de ghicit din acest joc. Bunul simț ajută și el – ajută enorm. Inteligența, capacitatea de a pune diverse informații cap la cap este alt factor.
Circa 90% din agenții de investiție, din bănci sau brokerage-uri sunt doar niște amărâți de vânzători. Nici măcar la aceasta nu-s foarte buni. Vă vor vinde un produs (un fond mutual, un stoc), își încasează comisionul și apoi nu le mai pasă. Am avut ocazia să-mi dau seama, în câteva instanțe, ce inept este agentul meu de investiție – în ciuda tonului formal, foarte educat pe care-l adopta la fiecare întâlnire. Când i-am pomenit în 2007 de criza ipotecilor care se apropie, a râs și mi-a fluturat grijile; în 2008 îmi spunea să nu-mi bat capul. Apoi, la final, când mi-am mutat fondurile mutuale de la el, l-am întrebat ce comisioane de penalizare aș plăti dacă lichidez aceste fonduri. A ridicat din umeri, mi-a spus că nu știe și să vorbesc cu secretara lui, că le poate ea calcula. Nici nu știa, nici nu-i păsa de mine.

O cunoscută, aidoma, când s-a dus la o întâlnire cu o agentă de investiție (amândoi aveam agenți reprezentanți ai Edward Jones, o celebră firmă de investiții în America de Nord) i-a pus un set de întrebări. Acestea, se pare, au fost atât de pertinente încât entuziasmată, agenta i-a spus „Vaiii, ce multe știți despre investiții. N-ați dori să lucrați la noi?!” Când, ca un simplu client, ți se spune – indirect – că știi mai multe din domeniul financiar decât ei, nu e tocmai dădător de încredere.

  • Aș investi dar n-am (destui) bani.

Acesta este motivul pentru care, mulți dintre noi, amânăm an după an să împingem la vale bulgărele de zăpadă al prosperității. În România multe investiții inițiale pot fi pornite cu 500-2000 RON/EURO/USD în funcție de moneda fondului. Deși nu este puțin, nu este nici o sumă incredibil de mare. Sumele ulterioare sunt mult mai mici, tipic pot fi 50-100 RON/EURO/USD. Pentru mulți oameni aceasta e suma pe care o dau pe cafea lunar. În concluzie, dacă aveți bani de o cafea/bere/profiterol aproape zilnic, înseamnă că aveți bani și să investiți.

  • Sumele mici nu vor face nici o diferență.

Fie că le economisiți, fie că le investiți, sumele mici pot face o diferență IN-CRE-DI-BI-LĂ, pe termen lung. Știu, și eu am fost surprins când folosind diverse „calculatoare” de pe internet am aflat ce diferențe produc timpul. Ce mare scofală sunt 20 de lei economisiți lunar?! În 25 de ani, dobânda de 5% recalculată numai de două ori pe an înseamnă aproape 12000 lei! Evident, nu vă permit un iaht sau un Bentley dar sunt diferența dintre a vă îngrijora la plata căldurii sau nu. Și, dacă 20 de lei fac o asemenea diferentă, imaginați-vă ce înseamnă 100 de lei economisiți lunar (acea bluză/sticlă de whisky cumpărată la impuls). Peste 60000 lei. Cei 20, 50, 100 de lei nu trebuie primiți în plus la salar – uneori modificări modeste în ceea ce faceți cotidian pot să genereze economii mai mari decât acestea.

  • Sunt prea tânăr ca să mă îngrijorez

Așa cum am spus deja, timpul este cel care face diferența. Să dea Domnul să câștigați la loterie, să primiți o moștenire babană de la o rudă „tâmpită” din SUA care a economisit toată viața… dar dacă nu se va întâmpla, care este planul vostru?! 100 de lei lunar, vreme de 25 de ani înseamnă la fel de mult ca 400 de lei lunar vreme de 10 ani. Deci, dacă vă apucați să economisiți modest de la 40 de ani încolo este la fel de bine decât dacă economisiți de 4 ori mai mult dar numai de la 55 de ani. Și dacă la 60 de ani întâlniți o problemă de sănătate sau o situație excepțională și aceasta vă costă, nu vă permite să faceți economiile necesare?! Puneți banii deoparte când îi aveți, cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

  • Asta înseamnă să nu-mi mai trăiesc viața. Dacă mă lovește un cancer și nu mai apuc să mă bucur de economii?

Viața trebuie trăită. Prosperitatea nu trebuie să vină, ca în cazul părinților noștri, prin sacrificii dramatice pe durate lungi. Sfaturile pe care vi le dau implică modificări de stil de viață relativ modeste, nicidecum zguduitoare. „A-ți trăi viața” are înțelegeri subiective. Dacă rămâi cu ceva bani în buzunar la capătul lunii – poate pentru că ai renunțat o dată la a mânca în oraș, poate pentru că te-ai lăsat de fumat – nu înseamnă că trăiești mai puțin decât cel care e silit mereu să împrumute. Pentru o familie cu 2 salarii bune este loc de orice dorință moderată și planificată. Chiar și dorințe pentru anumite produse de lux pot încăpea într-o existență prosperă chiar dacă nu imediat.
Chestia cu cancerul este o întrebare bună, deși extremă, dar una încă și mai bună este „Ce te faci când ai 75-80 de ani și trebuie să trăiești dintr-o pensie mizeră?!”. Statele socialiste pot face din ce în ce mai puțin față la presiunea obligațiilor sociale: pensii, alocații, șomaj, ajutoare. A-ți lăsa viitorul pe mâna „statului” este, din punctul meu de vedere, un act de mare iresponsabilitate pentru că acest stat e condus deseori de politicieni care nu prea știu ce au de făcut, care prelungesc boala și nu au nici o soluție pentru prosperitate reală.

  • Asta merge în străinătate, nu în România.

Deși există diferențe majore între țări, principiile de bază ale prosperității sunt aceleași oriunde. Și în Vest, nu la fel de mult ca în România, Rusia, Grecia, veți întâlni oameni care au avut venituri modeste și totuși o duc bine și oameni care, deși au venituri uriașe, trăiesc de la o lună la alta. Diferența dintre cele două categorii este ralierea la aceste principii de bază: economie, răbdare, cumpătare, alintare cu profiturile obținute și nu cu investiția inițială.

Deși nu este pe același plan cu țările vestice în metodele de investiție și cultura financiară, România are acea bază pe care se poate construi. Dincolo de asta, investițiile nu vor fi și nici nu recomand să fie limitate la granițele României ci pot lua diverse forme. La fel cum britanicii, francezii, canadienii pot avea un profit de pe urma investițiilor internaționale, românii ar face bine să-i imite și nu să se împotrivească.

  • Am muncit din greu pentru banii aceștia. Nu vreau să-i joc la bursă, să-i risc, să-i pierd.

Există o sumedenie de tipuri de investiții, fiecare potrivit pentru riscul potrivit vârstei și caracterului fiecăruia.  Ca oricine, românii au rămas încă sub impresia ca „fond mutual” e sinonim cu „Sorin Ovidiu Vântu” și că „investiție” e sinonim cu „jucăm la Caritas”. Bogăția se face în timp. 7-8-9% pe an, din ce am observat, nu-i impresionează pe români dar aceasta e un profit mediu rezonabil (foarte rezonabil dacă ne gândim că poate fi obținut în valută care este mai puțin volatilă decât leul). Înseamnă că în 7 ani vă veți DUBLA investiția. Desigur, punctual poate fi un an bun, cu poate un 12-15% și un an îngrozitor de rău, cu pierderi de 5-10%, dar investițiile solide vor dăinui și media menționată mai sus poate fi obținută fără riscuri pentru investiții de termen lung. Nici pentru mine, nici pentru altcineva, nu mi-ar trece prin cap să le recomand să se „joace” cu bani munciți din greu. Evident, dacă lăcomia învinge rațiunea oamenii vor risca și, de obicei, vor primi ceea ce merită.

  • Nu vreau să fiu părtaș la exploatarea omului de către om.

Îmi amintesc bancul cu „În Est, omul NU este exploatat de seamănul lui. În Vest, omul este exploatat de om și amândoi oamenii trăiesc mai bine decât cei din Est.” Pe scurt – asemenea idei sunt aberații care își au rădăcina în cei 45 de ani de comunism. Partidul i-a educat pe bunici, bunicii pe părinți, părinții pe copii și copiii poartă tricouri cu Che și cred că „bani pentru toți” e calea cea mai dreaptă (n-ar fi tineri dacă n-ar gândi astfel). Firmele atât de urâte în România, în Vest sunt motoare de investiții care produc profit nu numai pentru cei puțini și foarte bogați, dar și pentru omul de rând. Prin taxele pe care le plătesc, susțin sistemul social; dau slujbe și – ceea ce ne interesează pe noi – distribuie profitul prin dividente, creștere, combinat sau prin alte metode. Fondurile de pensie ale profesorilor sau ale altor segmente sociale, pensia de stat sunt investite în firme stabile, de anvergura, cu finanțe sănătoase. Oameni ca noi își primesc pensia, banii – puțini – pe care-i depunem în sistemul de pensii de guvern sunt înmulțiți prin profitul acestor firme care, în România cel puțin, au un renume atât de prost (sub atotcuprinzătoarea etichetă „multi-națională”).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *