NOTĂ: Speranțe

Imposibilul apare numai atunci când dispare Speranța. În România speranța se ascunde prea des și din acest motiv atâția dintre noi îl luăm în brațe pe “Nu se poate”. După o vreme în care l-am cărat, ne obișnuim cu povara lui atât de mult încât uităm să-l mai punem jos și să căutăm Speranța. Poveștile de mai jos – aflate de mine la prima mână – sper să vă dea un fir de speranță. Dacă ei, doi oameni normali, trăind în sisteme atât de diferite, au putut, de ce noi n-am putea?!

Era pe timpul comunismului, prin 1987. Ca mulți alți tineri, închiriam video-uri – casete și aparate – și ne uitam ca zăbăucii la filme câte 12 ore încontinuu. 700 de lei costa închirierea unui video-player. Într-o seară, la o țigară am vorbit cu proprietarul aparatului. Mi-a povestit că era muncitor – făcea 1800 de lei pe lună. L-am întrebat cum de și-a putut permite un asemenea lux, dat fiind că un amărât de player costa 18-20000 lei iar un recorder, musai pentru a copia casete, costa de la 35000 de lei și mai sus. Părinții lui erau tot oameni simpli, fără posibilități. Mi-a povestit trăgând din Carpați – și-ar fi putut permite măcar un Vikend – secretul lui:

“Dacă ai ști tu câtă fasole am mâncat eu pentru ca să cumpăr player-ul acesta. Un an de zile, numai fasole.”

Un an de zile a economisit tot salariul lui și și-a putut permite player-ul. Cu cei 700lei pe care-i primea pentru 12h ar fi putut începe să trăiască bine. Dar știa că nu se poate bizui numai pe prieteni pentru casete și încă 6 luni a strâns pentru un recorder. Le închiria pe amândouă – 1400lei la 12h – dar nu s-a oprit. Mulți nu aveau TV color și doreau să închirieze și așa ceva. A continuat să strângă bani și cu 1000 lei pe 12h (uneori și 900 sau chiar mai puțin), puteai închiria de la el TV+player. Aparatele aveau așa căutare că, de multe ori, ne ruga să nu i le mai aducem acasă ci să le ducem la următoarea locație. un calcul mic arată că dacă le închiria numai 20 zile/lună, cele 2 VCR-uri și TV-ul (1700 lei/12h), încasările lui erau de aproape 70000 de lei. Chiar și după șpăgile de rigoare, necesare pentru a nu fi prezentat autorităților comuniste ca un destabilizator al regimului, sunt convins că îi rămâneau destui bani pentru a duce un trai bun.

Pe al doilea l-am cunoscut aici, în Canada. Era un palestinian, vecin cu mine. Avea poate 30-32 de ani. A plătit peste 220,000 $ pentru casa lipită de a mea. Conducea un Subaru WRX STI – mașină peste 35000$, un preț modic pentru cei 300 caluți de sub capotă. Dintr-o vorbă în alta – în Canada nu se vorbește direct despre bani – am aflat de la el că a plecat de la pompă, pe salariul minim pe economie și acum ajunsese proprietarul a două stații Sunoco de benzină. Cum? Ce a făcut? Nimic special. Atunci când prietenii lui, ca orice tineri, petreceau și-și dădeau banii pe gadgeturi, când schimbau slujbele pentru că nu aveau chef de muncit, el a economisit, a luat mai multe schimburi, a locuit cu părinții ca să nu dea banii pe chirie. A luat primul franchise, a strâns și mai mult, a pus mâna pe a doua stație și… acum își cumpărase prima casă și acea mașină senzațională, marea lui bucurie. Era tot un om cu picioarele pe pământ, nu tipul de patron care-și vede de afacere o dată la câteva zile. L-am văzut deseori plecând noaptea de acasă și mi-a spus că un angajat nu se prezentase la tură – nu se dădea în lături să stea la tejghea din nou atunci când situația o cerea. Benzina, tot el mi-a spus, o dădea la prețul de achiziție – deci nu făcea absolut nici un sfanț – ca să atragă mușterii care cumpărau însă din magazin mâncare, chips-uri, țigări și altele. Apoi, în 2006, parcă, și-a vândut afacerea și s-a mutat în Dubai unde un văr îi făcuse rost de o slujbă ușoară cu 100,000 $/an (și acolo salariul nu se impozitează).

Poate că ar fi trebuit, își vor spune unii, să-și trăiască viața și să aștepte “pleașca” de mai târziu. Eu cred c-a fost înțelept că nu s-a bizuit pe miracole și succese facile – dacă acestea apar, minunat!, dacă nu, avem nevoie de un plan alternativ. El a avut un plan, l-a aplicat și a funcționat de minune.

Dacă ei au reușit, noi de ce n-am fi în stare. N-aveau calități magnifice, nici unul din cei doi cunoscuți, cu câteva excepții: disciplină financiară și responsabilitate față de propriul lor destin.