Da, deciziile mele nu ţin mult. Sunt pe fundul butoiului şi strâng drojdia. M-am temut să postez asta… dar mi-am amintit că acest blog este al meu, numai al meu şi fac ce vreau şi pot cu el. Da, voi redenumi acest blog Blogul Romanului Deprimat şi Deprimant.
Azi conduceam in spatele unei maşini. Un el şi o ea, probabil trecuţi de 50. Ea şi-a întins mâna pe care strălucea un inel şi i-a mângâiat ceafa, privindu-l cu faţa aplecată spre el. La radio, parcă sincronizat cu gestul ei, pe The Blend, a venit Journey, After All These Years. Brusc m-au lovit toate. Într-o secundă mi-a trecut prin minte aceşti ultimi 5 ani. Privat de trecut, m-am agăţat de viitoruri menite să-mi construiască trecuturi pe care să le rememorez cu asemenea melodii de recapitulare. Viitoruri care s-au prăbuşit aşa cum au început, ca nişte vise puţin gândite. Mi-am amintit de perdeaua de lacrimi amare prin care am condus de atâtea ori, însoţit de melodii triste şi de… neîmplinire. Am visat, am sperat, am umblat cu inima în palme, şi m-am ţinut cu dinţii de ce am crezut că e corect, sperând – deşi nu sunt religios (dar sunt naiv) – că acolo Sus, cineva observă aceste străduinţe şi va binecuvânta una din aceste încercări.
Aş putea spune, ca în trecut, că toate aceste deprimări care mă încearcă sunt doar nişte dezechilibre chimice. Nu ştiu, dar ceva pare diferit. Nu, nu mi-am pierdut pofta de mâncare – de fapt mă îngraş… şi nici nu-mi pasă. Fumez mult şi rămân fără respiraţie, tuşesc. În fiecare seară mă târăsc spre pat cu timpul irosit în faţa TV-ului, găsindu-mi scuze pentru că nu mai fac sport, promiţându-mi că mâine voi reîncepe ba chiar mă voi şi lăsa de fumat. Dar ştiu că sunt minciuni, ştiu că mă refer la un mâine la fel de eluziv că mâinele fericirii mele. Nu-mi mai pasă, acesta este un fapt. Oricât aş încerca să mă păcălesc, oricât mă mângâi cu laudele prietenilor care îmi spun că-s perseverent căutându-mi fericirea, ştiu că sunt o păcăleală. Pasărea Phoenix a ars de-a binelea. Arată precum curcanul de Thanksgiving uitat în cuptor de o soţie care s-a îmbătat după ce-a fost părăsită de bărbat.
Da, poate că fericirea e acolo, poate că mă aşteaptă cuminte şi bună, un umăr de femeie, ACEA femeie, nu una oarecare, pe care să-l sărut la culcare, noapte de noapte, o fericire mediocră şi totuşi excepţională în acel moment când ea îmi mângâie ceafa în timp ce conduc. Da, poate că e acolo şi mă aşteaptă… Merg prin acţiuni – ferchezuiesc casa ca s-o vând, să plec, s-o mai caut – dar şi asta e o minciuna. În sinea mea ştiu că eu caut doar un cimitir unde să-mi sap o groapă. Şi dac-aş întîlni-o, această fericire cu ce-aş hrăni-o, cu ce-aş ţine-o lângă mine ?! Cu analize, cu umbrele amare ale atâtor dezamăgiri, cu suspiciuni şi lecţii inutile imprimate în memorie. Încercând să prevină catastrofa, mintea mea s-a obişnuit să trianghiuleze, să calculeze, să analizeze… şi de fapt viaţa e aleatoare, n-are nici un sens şi catastrofele sau împlinirile nu ţin de nici un calcul ci doar de o alunecare a zarurilor pe fetrul verde al vieţii. Al vieţii trăite. Eu am suflu dar nu ştiu dacă mai am vitalitatea de a-mi trăi viaţa.
Cam asta este, măi tovarăşi ! Eu spun să închidem şedinţa marilor idei internaţionale, materialist dialectice şi să ne retragem pe la casele noastre, de pe dealul comunei natale.
No Comments