Blues

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.