În bunul obicei ale poveștilor autohtone, totul nu fusese decât o confuzie și o neînțelegere. Fără izbituri și amenințări cu moartea, am fi râs toți. Aparent, prietenii mei făcuseră un bairam monstru în prima seară de vacanță. Domnul profesor universitar îi admonestase și îi pusese sub cauțiune, pentru că el era venit la odihnă în timp ce pentru colegii mei odihna era sacrilegiu. Pentru desfășurarea în condiții optime a activităților sportive îi erau necesare opt ore de somn odihnitor (acum, la 50, subscriu la punctul lui de vedere). Cauțiunea a funcționat, pentru că prietenii mei mă scărpinau mereu la ceafă (metaforic vorbind) când încercam să dau muzica mai tare. Problema fusese că această admonestare nu fusese trimisă și unui alt grup de tineri dezlănțuiți care celebrau și ei prima seară de libertate. Cum se spune acum “They did not get the memo“. Domnul profesor universitar, fără să mai facă investigații, a vrut să stârpească muzica și distracția de la rădăcina beregăților noastre. Alcoolul pe care îl consumase îi fusese sfetnic de nădejde. De-ar fi reușit să treacă dincolo de ușă, ar fi avut liniște cu certitudine pentru că pușcăriile observă o oră strictă de „stingere”.
Milițianul Svejk a plecat, dar nu înainte de a ne sfătui să depunem plângere împotriva agresorului și a lăsa justiția să-și urmeze cursul. Am reflectat într-o ședință de comitet și am decis să nu urmăm această cale, întrucât agresorul era totuși tatăl unui coleg de-al nostru. Cu această concluzie matură, am urcat la etajul superior, unde am găsit un pat liber și m-am culcat – desigur, machiat cum eram (vârsta, ce să-i faci?!, nu mă îngrijorau ridurile cauzate de un tratament prost al pielii). Era circa 3:30 și eram decis să dorm până spre prânz a doua zi. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg – sunt convins că Maricica, prostituata de la Călimănești, ar fi de acord cu asta. Nu știu cât am dormit când smuls din somn de glasuri îngrijorate „Ce? Cine? De ce?” și de un urlet „AFARĂ! AFARĂĂĂĂĂĂ! AFARĂ – nu auziți?”. La etajul de mai jos cineva mâna vitele. M-am dat cu greu jos din pat și am coborât la etajul incidentului. Mahmur, neodihnit – era abia 9 AM -, machiat, exasperat, i-am întâlnit pe prietenii mei, cu priviri de căprioară încercănată, complet confuzi. Se pare că tocmai îl pierdusem pe administratorul pensiunii care, la vederea distrugerilor, le explicase fără echivoc că trebuie să iasă… AFARĂĂĂĂ.
„Da’ nu i-ați explicat că nu e vina noastră?, am intervenit eu bizuindu-mă – din nou, repetat și total greșit – că toate problemele umanității pot fi rezolvate prin dialog.”
„I-am explicat. Normal că i-am explicat.”
„Și?!”
„Și nimic. Urla ca un bou.”
„Măi, dar nu i-ați spus că Miliția investighează, că există un raport, că… am insistat eu, convins că ei dovediseră ineptudine în negocieri.”
„Și tu cum ai fi explicat? s-a oprit Andi Dumitrescu (nici o legătură cu căpitanul Dumitrescu) lângă mine.”
„Păiiii… simplu. ‚Domnule administrator, știți că…’”
Fraza mi-a fost întreruptă de patru adolescenți, care s-au oprit din cele ce făceau (preponderent bagaje) și au urlat spre mine: „AFARĂĂĂĂĂĂĂĂ”. Da, există momente când dialogul nu este posibil. Așa că am început să tragem de sfori. GH l-a sunat pe tatăl lui, fiecare și-a sunat pila și aceștia l-au convins pe adminitrator că dorește să ne asculte povestea. A necesitat multă muncă de convingere. Abia spre prânz ni s-a mai dat o șansă.
Cineva a venit apoi cu ideea să vorbim cu idioții cu care fuseserăm confundați, pentru a ne asigura că și ei au înțeles nivelul de probleme la care un simplu bairam îl putea cauza. O delegație a mers la ei dar rezultatele au fost mai puțin decât optimiste. Se pare că în camera acestora cineva (nu spui cine, nu știu, nu sunt trădător) folosise, pentru a stinge focul petrecerii din seara precedentă, un extinctor. Sau poate o făcuse pentru decorație. Extinctorul adusese în camera anostă a pensiunii atmosfera drăgălașă a iernii, colbuind totul cu un praf alb.
Acum, proprietarii camerei desemnaseră vinovații să curețe dezastrul și aceștia erau, cum s-ar spune, în sezon administrativ. Pe ritmuri metaliste, susținute de un casetofon, dădeau viguros cu măturile în stânga și în dreapta. Măturile dublau și drept chitări (evident!) și, copleșiți după câte o tură de ridicare a prafului, flăcăii grifau pe firele măturilor solo-uri de chitară. La încercările de reducere a volumului muzicii, au reacționat agresiv așa încât delegația noastră a trebuit să se retragă fără o promisiune clară. Încă o dată dialogul se dovedea imposibil.
Aici ar fi trebuit ca povestea să se termine. Numai că în România, proverbul „cel ce-i cu paguba e și cu păcatul” (la fel cum în A de Nord rănirii i se adaugă înjurătura – „adding insult to the injury”) se aplică uzual. De asemeni se mai aplică „Cel ce nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești” și tot așa (aș putea continua până la ziuă cu proverbe și pilde dar probabil m-ați lăsa singur). Profesorul universitar, departe de a fi recunoscător iertării pe care i-o acordasem, a profitat de o scăpare a noastră. Lăsasem circa 120 de sticle în cadă – drept bacșiș pentru femeile de serviciu care urmau să curețe camerele (nu strâmbați din nas – asta însemna poate 200-250 de lei, bani serioși pentru acea vreme), și a intrat în camera unde a făcut poze și a documentat un dezmăț care, deși existase, nu avusese legătură cu povestea din acea seara. Pentru că noi nu făcusem plângere împotriva lui, profesorul făcuse plângere împotriva noastră. Din nefericire nu s-a gândit că dosarul va fi trimis la Iași unde va ajunge în mâinile procurorului-șef al județului, nimeni altul decât tatăl prietenului nostru. Acesta l-a pus la punct și, după o convocare la Procuratură, individul a realizat că nu este în interesul lui să continue povestea.
Ca să termin în stilul pesimist cu care v-am obișnuit, trebuie să spun că povestea a avut și o componentă oarecum deprimantă. După dovezile mele de eroism, mi s-a spus „Știi, când ai venit, ne întrebam ce mai cauți aici, cu noi. Adică – tu ai picat treapta, ești la Garabet… Dar, după ce-ai făcut ce-ai făcut, am realizat că ești de-al nostru.” Aceste vorbe mi se spuneau cu scopul de a mă bucura dar pe mine, om sucit, m-au întristat. Mi se deslușea stângăcia inițială a comportamentului celor care fuseseră mai mult decât colegi pentru mine, cei pe care i-am amuzat de atâtea ori cu tâmpeniile pe care le făceam, cei pe care îi regretam mult mai mult decât regretam prestigiul liceului Negruzzi. M-am întristat, realizând că uneori trebuie să cumperi dragostea, prietenia… dar apoi m-am bucurat că reușisem s-o fac.
No Comments