Echilibrul este o stare extrem de dificil de atins. Umanitatea are obiceiul îngrozitor de a căuta soluții numai în extreme. De la un mediu academic opresiv, de memorare, de strivire a individualității copilului și tânărului, nu diferit celui din Blocul Comunist, cei care au creat/trăit revoluția Flower Power, odată ajunși la vârsta maturității, au împins lucrurile în zona în care le găsim astăzi. De la abandonarea tuturor cu excepția unor vârfuri, la sacrificarea vârfurilor și mediei pentru ultimul individ din clasă.
Îmi amintesc că, în 2004, am plătit pentru un curs de 1 săptămână despre echipamentele Cisco de rețea. Trebuia să fie, așa cum bănuiți, un curs intensiv și menționa o sumă de cunoștințe pe care cei înscriși trebuiau să le aibă înaintea cursului. Instructorul a făcut totuși o introducere, ca să se asigure că știam acele lucruri. Eram opt studenți. Din cei opt, șase au fost de acord că au înțeles explicația – probabil o înțelegeam dinaintea cursului. Profesorul a insistat cu o nouă explicație, mai detaliată și un al șaptelea s-a alăturat grupului celor care înțelegeau. Pare de neconceput dar profesorul a stricat restul zilei, a dat peste cap tot ce avea de predat, pentru cel de-al optulea student care nu înțelegea acele lucruri simple, care ar fi trebuit să le cunoască înainte de a se înscrie. Încă 4-5 ore au fost petrecute pentru a-i explica ceva ce orice tehnician de rețea ar fi trebuit să știe, timp în care ceilalți 7 am fost lăsați să ne holbăm pe fereastră. Un exemplu cât se poate de clar de sacrificare a plutonului pentru leneș (ar fi putut să parcurgă teoria acasă, există ample resurse de citit și înțeles) sau pentru incompetent.
Un sistem, de cele mai multe, se bizuie pe o filosofie. Orice filosofie se axează pe un model ideal. Filosofia timpurilor trecute pare să fi fost că tinerii sunt niște animăluțe care trebuie dresate: o disciplină rigidă, ascultare și asimilare fără crâcnire, memorizare tâmpă. Era un sistem acceptat la școală dar și acasă unde copilul nu avea absolut nici un drept decât cel de a asculta ordinele părintești, de a executa, și de a suporta pedepse, deseori fizice, pentru cazul în care nu se conforma. Crescuți în asemenea sistem inflexibil dar cu acces la o societate care disemina informația, un mediu propice revoluțiilor, tinerii de ieri/adulții de astăzi s-au mutat în poziția opusă, la fel de absurdă (din punctul meu de vedere): o poziție care se bizuie pe modelul unui copil care este un adult redus în dimensiuni. NU ESTE, la fel cum nu este nici animăluțul din viziunea părinților și profesorilor noștri! Și nu o spune Andi Valachi ci sunt psihologii – cei care vor să privească adevărul în față -, sociologii, o demonstrează statisticile. Poate cea mai importantă concluzie este cea care demonstrează că cortexul prefrontal nu este complet conectat până în jurul vârstei de 25 de ani. Aceasta este zona din creier care cântărește consecințele, formează judecata și controlează impulsurile și emoțiile. Pentru cei interesați să citească mai mult (material în engleză): http://science.howstuffworks.com/life/teenage-brain1.htm
Speriați de imaginea de dictatori a părinților noștri, ne-am adunat în poziția diametral opusă, aceea de prieteni-sfătuitori. Ca să nu ne simțim rău cu noi înșine, mulți dintre noi au abdicat de la orice responsabilitate și impunere asupra copiilor. Iar rezultatele n-au întârziat să apară – și cele bune și cele negative. Pe de o parte avem parte de copii care ne surprind prin inteligența lor, siguri pe sine, care nu se mai tem să-și vocalizeze părerile, opiniile. Din nefericire, de partea cealaltă, asistăm și la fenomenul absurd în care copii de 5 ani decid unde își vor petrece părinții vacanța, la boli nutriționale pentru că părinții nu mai îndrăznesc să impună o dietă echilibrată (nici măcar cei care știu ce mai înseamnă asta), asistăm în mediul școlar la atitudini nepermise care fie sunt clasificate ca un sindrom psihologic, fie sunt manifestări ale individualității și niciodată proastă creștere.
Sistemul educațional, pe lângă viziunea asupra pe care educatorii o au despre cei educați, mai depinde de o altă viziune existențială: ce este viața? Ne bizuim pe acest model pentru a decide ce anume trebuie să facem. O extremă, cea a timpurilor apuse, privește viața ca pe un război, ca pe o eternă confruntare și o eternă competiție. Modernitatea încearcă să ne convingă că nu mai există competiție, că nu este benefică și că vom reuși s-o eliminăm. De unde stau eu, ambele viziuni sunt păguboase, deficitare așa cum un model teoretic (ideal?) poate fi. Nu sunt adeptul unui darwinism social însă a susține că performanța și competiția nu mai este necesară mi se pare extrem de nocivă.
Hai să privim la câțiva din stâlpii filosofiei care stă la baza educației vestice și, din ce în ce mai mult, prin asimilare, a educației estice, și rezultatele aplicării lor. Să fim înțeleși – teoria nu este deloc rea dar exagerările din aplicare au creat rezultate aberante.
Creșterea încrederii de sine
Asistăm la o obsesie a societății moderne referitoare la încrederea de sine a copiilor. Amintindu-mi copilăria în care nimic din ce făceam nu era destul de bun, de atitudinea părinților mei care nu subliniau niciodată reușitele mele dar o făceau fără măsură în cazul eșecurilor mele, această obsesie mi se pare cumva justificată. Primul pas – poate cel mai important – în succes este credința că ai capacitatea de a reuși. Nu este absolut nimic rău în a educa un copil că poate face aproape orice își pune în minte… dacă muncește suficient și dacă își educă ambiția și perseverența. Problema este că educația modernă ignoră aceste dacă-uri și, pentru a nu intimida, ignoră să menționeze scenariul în care aceste condiții nu sunt satisfăcute.
Încrederea în sine trebuie crescută cu orice preț, pare să fie strigătul de luptă a activiștilor. Cea mai simplă soluție de a crește încrederea în sine este aceea de a elimina eșecul – fără eșec ai o încredere nelimitată în propriile forțe. Orice psiholog responsabil și inteligent știe că eșecul și reacția noastră la eșec este o componentă esențială în educația unui adult bine-ajustat. Dar cine stă să asculte vocea pragmatismului și a bunului simț când noi, ca societate, muncim cu spor la construirea unei „Minunate lumi noi”?! Care e maniera cea mai rapidă de a elimina eșecul? Simplu – dacă elimini competiția, elimini eșecul.
Fără note, fără laude sau judecăți de valoare, toți suntem egali – un deziderat al comuniștilor, pe care n-au știut cum să-l atingă. 2+2=5 nu mai este semn de ignoranță ci de creativitate. Orice încercare a unui copil, oricât de ineptă, este aplaudată și lăudată cu ipocrizie de toți adulții prezenți. Participarea într-un concurs este la fel de bună ca și urcarea pe podium (îmi tot amintesc de inepta halterofilă canadiană care, la Olimpiada din China se plasa la peste 20 kg de podium, și de rânjetul ei de automulțumire). Cum oare se mai poate auto-evalua corect un om dacă tot ce face, bine sau rău, performant sau neperformant, este întâmpinat cu aplauze și laude? Știi să faci înmulțiri? Good job! Pentru cei 17 ani ai tăi ești excepțional!
Problema este că lucrurile nu merg așa cum ne-am fi așteptat. În loc de adulți compleți, bine ajustați, cream o generație de narcisiști, atât de mândri de sine încât sunt convinși că au moștenit Pământul. Nu o spun eu, o spun studiile și opiniile unor psihologi, susținute cu statistici convingătoare (materiale în engleză): http://www.bbc.co.uk/news/magazine-20756247 sau http://news.bbc.co.uk/2/hi/education/7943906.stm . Ca să citez din cea de-a doua sursă:”Narcisiștii sunt îngrozitori ca parteneri în mariaje, ca părinți și ca angajați.” Cu alte cuvinte, nu le facem nici un bine acestor copii ascunzându-le scara valorică care, fie că acceptăm, fie că o negăm, există.
S-a mers atât de departe în eliminarea eșecului încât în Ottawa, asociația locală de fotbal de copii, a decis că echipa care câștigă meciul cu mai mult de cinci goluri, va pierde din oficiu (sursa: http://bit.ly/1c3C712 ). Într-o situație, o echipă conducea cu 5 goluri înainte de pauză când au fost avertizați de arbitru ce se va întâmpla dacă mai dau un gol. A doua repriză, echipa mai bună a plimbat mingea fără rost, în vreme ce cealaltă echipă a fost umilită de această atitudine.
În sistemul școlar canadian, folosirea cuvântului „prost” (stupid), chiar și în condițiile în care cuvântul este folosit pentru auto-descriere, este complet interzis. Am încercat să am o discuție despre aceasta, la o petrecere, cu o profesoară. Am întrebat-o: cum să descriu atitudinea unui copil pe care-l descopăr jucându-se cu bricheta la butelie? Ca „mai puțin indicată”? Unde este factorul de completă descurajare, de subliniere pericolului dacă această atitudine nu este înfierată ca fiind o prostie? Atenție – i-am repetat adesea fiului meu că o acțiune proastă nu îl califică automat ca fiind un prost. Profesoara s-a iritat și mi-a spus că „oricum dar nu folosi cuvântul”. Audiența a tăcut… ca ulterior, pe balcon, la fumat, să fiu felicitat – de canadieni – pentru că „i-am spus-o”. Am fost frustrat pentru că, poate, o asemenea susținere, dac-ar fi fost fățișă, ar fi destabilizat-o (poate) din convingerile ei activiste. Sau poate că nu pentru că proștii nu pot fi clintiți.
Și ce dacă, prin eliminarea eșecului, nu mai putem premia excelența? Înainte ne concentram pe premianți, acum ne concentrăm pe cei ce nu pot și/sau nu vreau. Imaginați-vă că sunteți buni, cei mai buni din clasă la o materie, dar niciodată, absolut niciodată nu veți străluci, nici o dată munca dumneavoastră, inteligența și eforturile nu vor fi răsplătite cu aplauze, admirație, invidie. Această situație nu este deloc străină pentru mulți români. Cum v-ați simți, cum vă simțiți? Ei bine, copiii se simt la fel și cei buni vor fi privați de motivarea necesară pentru a-i menține drept cel mai buni. Acolo, pentru numele lui Dumnezeu, se dau premii pe invers: „Cel mai îmbunătățit elev al clasei” – deci codașul care s-a ridicat o șchioapă. Un copil, fost coleg cu Gabriel, la o deschidere a anului școlar, mi-a spus cu mândrie – cu gura până la urechi – cum în anul precedent nu a făcut față și a fost mutat într-o clasă ajutătoare. Acum urma să primească un laptop gratuit… pentru că nu făcea față.
Copiii trăiesc o minciună. Școlile din America de Nord, sistemul îi minte și le crește nivelul de încredere în sine artificial, le insuflă ideea că sunt excepțional pentru că au marele merit de a inspira și expira, pentru că au buric și pentru că mama lor îi consideră astfel. Evident, această minciună nu poate fi menținută veșnic. 67% din cei înscriși la colegiu abandonează programul după primul an. Este un indicativ al faliei dintre valoarea (sau non-valoarea) promovată în liceu și cerințele universităților. Această cifră am preluat-o dintr-un articol care ajungea la concluzia că… universitățile ar trebui să coboare ștacheta.
Chiar dacă acestea ar face-o (și unele o fac) n-ar reuși decât să amâne momentul adevărului, atunci când acești tineri vor căuta o slujbă. Angajatorii privați, firmele, nu pun bază decât pe performanță, pe cunoștințele teoretice și practice. Doar pentru că unii visători au imaginat o lume fără competiție nu înseamnă că o asemenea lume este posibilă (sau măcar de dorit). Economia este globalizată și firmele, mereu mânate de forțele economice, vor cei mai buni specialiști și-i aduc de unde îi găsesc. Pentru fiecare localnic care a întors spatele matematicii și fizicii, lucru pe care l-a făcut pentru că sistemul și părinții i-au permis, se vor găsi mulți asiatici sau est-europeni care a fost pistonat de părinți și de sistem să nu abandoneze. Pentru ilustrare, în directă legătură cu această continuă competiție care continuă indiferent de ce simțim noi, priviți comparația dintre problema dată la intrarea la facultate în China și problema dată studenților în primul an dintr-o universitate din Marea Britanie: http://bbc.in/19Ahqtb. Traduc numai penibila problemă dată în UK:
„În figură (care nu-i la scară), unghiul ABC este un unghi drept, iar laturile AB = 3m, BC = 4m.
Care este lungimea lui AC?
Care este aria triunghiului ABC (cel de deasupra)?
Care este tanƟ a triunghiului ABC (cel de deasupra), prezentată ca o fracție?”
Amuzante sunt comentariile ajutătoare, în special cea care precizează că triunghiul nu este la scară. Aceste comentarii indică nivelul studenților.
De la o vreme încoace, falimentul din ce în ce mai vizibil acestui sistem, generează, bineînțeles, un răspuns de respingere. Articolul lui Amy Chua “De ce sunt mamele chineze superioare” – publicat în Wall Street Journal – un extras din cartea ei, susține puncte de vedere care se opun curentului actual. Nu sunt de acord cu Amy in strictețea milităroasă a educației ei dar o frază mi-a atras atenția: […] nu există metodă mai bună de a construi încredere în sine decât prin a ți se demonstra că poți face ceva ce nu credeai că poți face.
Va Continua…
No Comments