Trăim într-o eră șocantă, o eră a extremelor. Știința și tehnologia ne conduc la descoperiri epocale dar, concomitent, omul de rând este tot mai dezgustat și tot mai neîncrezător în acestea. Mai mult chiar, adeseori dezgustul și neîncrederea îl fac să se refugieze în credințe demne de Evul Mediu. Mâncarea cu termene de garanție incredibile este, pentru cei care nu mai cred în știință, dovada că suntem otrăviți de corporații. Tratamentele sofisticate anticancer sunt dovada conspirațiilor Big Pharma. Chiar cancerul este doar o născocire a doctorilor evrei, un simplu „conflict mental” (ne învață Noua Medicină Germană). Vaccinurile conduc la autism – și toate dovezile contrare (deloc puține) sunt uneltirile unor forțe oculte. Modificările genetice (GMO) sunt chestii diavolești și oamenii de știință care le produc merg la muncă cu ideea fixă de a otrăvi omenirea. Florul introdus în apa potabilă, cel care elimină cariile, este otravă… și aș putea continua pe pagini întregi cu toate aceste credințe care, ca orice credință, aleg să ignore știința, dovada.
Știința ne poate dezamăgi, uneori cumplit, și principalul motiv – cred eu – rezidă într-o caracteristică inerentă a științei. Știința nu este finită. Nu va veni niciodată ziua când oamenii de știință se vor trezi și vor spune „Am descoperit tot ce era de descoperit. Știm ce este bine și știm ce este rău.” Iar acest fapt e complet nemulțumitor pentru omul simplu. Acesta dorește un răspuns pe măsura sa: simplu și definitiv. Răspunsul științei, însă, este, cel mai adesea, frustrant: „Depinde… Cu ceea ce știm acum… dar dacă…” și puțini dintre noi au răbdarea de a asculta detaliile acestor tocilari. Și totuși, chiar și așa, îmi vine greu să înțeleg de ce acești cercetători și oameni educați sunt bănuiți, în masă, de intenții malefice. Dincolo de factorul de educație care îi face „oameni de știință”, ei sunt oameni.
Tatăl meu, profesor universitar, era mereu iritat de orice producție artistică în care apărea șablonul omului de știință nebun, malefic, care inventează pentru scopuri meschine. De la el știu că știința este amorală. Nu morală sau imorală. Omul de știință inventează și descoperă pentru că este îndrăgostit de procesul de descoperire. Dacă – și subliniez „dacă” – e animat de intenții cu tentă morală, absolut ca oricare alt individ, este predominant mânat înainte de dorința de a face bine. Omul de știință este, înainte de toate, OM, cu acele lumini și umbre care descriu pe orice alt individ.
Un exemplu perfect este destinul lui Fritz Haber, un om de știință excepțional. Fritz Haber s-a născut în 1868 în Breslau, parte a Poloniei în zilele noastre. S-a dedicat științei cu ambiția tipică a unui evreu provincial care dorea să parvină și, totodată, să-și demonstreze apartenența la proaspăt-unificata Germanie. Atât de mult dorea să-și spele originea și să fie acceptat de germani, încât în 1894 s-a convertit la creștinism. O carieră ascendentă s-a concretizat în momentul său de glorie, care a venit în 1909 când a descoperit o metodă de a sintetiza amoniacul, necesar fertilizatorilor, din nitrogen și hidrogen. Până în acel moment, nitrogenul pentru creșterea productivității recoltelor era produs – cu mari costuri și în cantități limitate – din găinațul păsărilor și nitrați extrași din mină și era transportat tocmai din America de Sud. În colaborare cu Bosch, un inginer care lucra pentru firma de profil chimic BASF, a elaborat procesul Haber-Bosch care permitea obținerea fertilizatorului în cantități îndestulătoare și la un cost extrem de mic (prețul pe tona de fertilizator a scăzut, în câțiva ani, de la 45$ la doar 19).
Unii au definit acest proces ca fiind unul care „crează pâine din aer”. A primit chiar și titlul de „cea mai mare invenție tehnologică a secolului XX”. Productivitatea în agricultură a explodat și milioane de vieți au fost îmbunătățite, chiar salvate, prin eliminarea foametei.
Procesul, din nefericire, era folositor și pentru aplicații militare, în producerea de explozibili. Mai mult, la izbucnirea Primului Război Mondial, Haber – din disperarea de a-și dovedi patriotismul și a contribui la efortul de război cu tot ce avea el mai bun – a experimentat cu gazul clorină. Primul atac cu acest gaz a avut loc la Ypres, în 1915, motiv pentru care i se mai spune și „iperită”. În acel atac 67,000 de vieți au fost pierdute sau distruse prin efectele catastrofale ale gazului. Efectele devastatoare ale acestui război chimic au lăsat o amprentă atât de puternică asupra soldaților încât însuși Hitler, martor al atacurilor, a interzis folosirea armelor chimice în Cel de-al Doilea Război Mondial. Trebuie menționat că Fritz Haber a asistat și la construirea primelor modele de mască de gaze, pentru protecția trupelor germane în timpul atacurilor chimice.
În noaptea când, în urma succesului iperitei, Haber era avansat la gradul de căpitan, soția lui Clara Immerwahr, cu care era căsătorit de 14 ani, s-a sinucis. Este general acceptat că unul din motivele acestui act a fost oroarea ideii de a fi măritată cu cel care a supravegheat personal luarea atâtor vieți. Clara, și ea chimistă de pregătire, aparent l-a rugat în nenumărate rânduri să abandoneze cercetarea în această direcție. La sfârșitului Primului Război Mondial, în 1918, Fritz Haber a primit premiul Nobel pentru cercetarea lui în domeniul fertilizatorilor dar, în paralel, trăia cu teama de a nu fi arestat și judecat drept criminal de război pentru rolul său în atacurile chimice. Chiar și în aceste condiții a continuat să-și apere invenția de definiția de „metodă inumană” (probabil la fel cum un părinte și-ar apăra copilul acuzat de crimă), spunând că moartea este moarte, indiferent de modul în care o aduci. Tot el a rostit și fraza care ilustrează dilema etică și morală a unor invenții „În timp de pace un om de știință aparține Lumii, în timp ce în timp de război el aparține țării sale”.
Ironia destinului este că acest om de știință care și-a schimbat religia și a născocit o nouă metodă de măcel în masă doar pentru a-și afirma germanitatea și a se desprinde de origini, a devenit unul dintre primele victime ale persecuției regimului nazist. În 1933, portarul i-a barat intrarea în institutul de cercetări la care lucra, spunându-i „Evreul Haber nu este primit aici”. Haber, devastat, umilit, a luat calea exilului. A murit, la puțin timp, în 1934.
Moartea lui însă n-a oprit derularea moștenirii pe care ne-a lăsat-o, cu aspectele ei bune și cele monstruoase. Desigur, procesul de obținere a fertilizatorilor dezvoltat de el, a continuat să fie folosit dar, deși iperita n-a mai fost folosită, o altă substanță la care a lucrat intensiv a ajuns să fie folosită pentru masacrarea a milioane de oameni. Marea majoritate a acestora au fost evrei inclusiv membri ai familiei sale extinse, cum ar fi o nepoată, soțul acesteia și cei doi copii ai lor. În timpul anilor 20 a lucrat la Zyklon A, un pesticid care a fost modificat de naziști devenind Zyklon B. Acesta a fost gazul folosit la exterminarea practicată în lagărele naziste.
Acest zig-zag de consecințe, multe complet neintenționate, indică dificultatea purtării unei discuții despre moralitate în contextul unei descoperiri științifice. Dacă, în loc de iperită – expresie a talentelor sale de chimist – Haber, ca un muncitor vânos, și-ar fi dat viața atacând un cuib de mitralieră, nimeni n-ar fi avut o problemă cu a-l declara erou. Un francez, aidoma laureat Nobel, Victor Grignard, a lucrat și el intensiv la substanțe de război chimic dar nu este amintit la fel de des ca și Haber drept „criminal de război”. Faptul că fosgenul, gazul dezvoltat de Grignard, a avut mai puțin succes decât iperita, este oare dovadă că Grignard a fost un om bun sau, să spunem, a fost un individ mai puțin talentat în chimie? Chiar și Zyklon A a fost dezvoltat ca pesticid și numai eforturile naziștilor de a găsi o metodă eficientă de exterminare l-au promovat ca un ucigător de oameni.
Oamenii de știință descoperă. Ne dăruie aceste descoperiri sau le luăm cu de-a sila de la ei. Ce facem cu ele depinde de noi, de ideile sociale pe care le susținem.