Românul “ocupat”

Unul din lucrurile care am ajuns să le urăsc sunt prietenii români care, pentru a te întâlni îți crează un sentiment de om inferior care cere audiență la o personalitate importantă. Dacă nu știți tipul atunci e foarte probabil că sunteți unul din ei.

Nu te-ai văzut cu X de N luni sau chiar ani. Vorbești cu el la telefon sau dai nas în nas la magazin. “Băiiii, nu ne-am văzut de atâta timp! Musai trebuie să ieșim la o bere“. “Sigur, hai să ieșim vineri“, spun eu. Pentru mine lucrurile sunt simple – și dacă nu sunt le fac eu să fie simple.

Parcă-l lovești cu ceva în cap. Nu se aștepta la o asemenea propunere. Ar trebui să-l înțeleg pentru că nici eu nu mă aștept ca oamenii adulți să mănânce turkish delight (rahat). “Hmmmm, nu știu. Vineri trebuie să mă duc la cumpărături.”. Bine, atunci sâmbătă, oricând în timpul zilei. “Hmmmm, dasigurde ce nu?…” mormăie el. Dar, își amintește subit și fața i se luminează, trebuie să vorbească cu soția, cu mama, cu duhul lui Ștefan cel Mare. “Bine, atunci sună-mă tu când și cum poți“. E clar că nu te va suna, e clar că vor trece iarăși luni bune până ce iar dai nas în nas și-ți spune cu un ușor reproș că nu v-ați văzut de atâta timp.

Fiecare asemenea interacțiune mă lasă adânc umilit. Ca și cum aș cere o audiență la un individ extrem de sus-pus, extrem de ocupat, care se chinuie să-ți facă loc în programul lui complicat. Știu despre cine vorbesc – și sunt convins că agenda lor zilnică blochează ore întregi cu “scărpinat la biluțe” – dar tot simt nevoia să te umilească.

Recent, un amic cu care n-am mai vorbit de peste un an m-a sunat să-mi spună că va fi în Ottawa și e musai să mă întâlnească. N-am mai vorbit de atunci pentru aceleași motive – nu găsea de cuviință să-mi întoarcă telefoanele, mereu era prins, ocupat (om fără familie, fără copil, fără prietenă/soție), deseori mesajele mele pe FB primeau “seen” fără să fie urmate de vreo replică. În fine, nu sunt genul care să țină ranchiună așa că i-am spus să-mi dea de știre când este și să stabilim ceva. M-a sunat ieri. Ca să… nu știu nici eu pentru ce. Că azi avea ceva programat cu fosta lui soție, soțul ei și copilul… dar că probabil vor anula, pentru că va ploua. Dacă nu e posibil, atunci ne vom vedea luni. L-am rugat să-mi dea un telefon până la 11 am ca să nu mă blocheze. M-a sunat să-mi spună că totuși ies la iarbă verde. Diseară? “Ah, nu, că dacă beau ceva nu mai conduc“. Bine. “Dar cum e programul tău luni?” – întreabă pentru a 3-a oară, ca și cum programul meu era cel care stătea în calea revederii. “Vino când vrei. Dacă dorești, vino pe la 1-1:30 și luăm prânzul“. “Da, probabil că mă eliberez până atunci. Las’ că te mai sun și mai vedem.”

Deci nici acum, după al 3-lea telefon și n- mesaje, știu că e foarte posibil să nu ne vedem, că-mi va trimite după 2-3 zile un mesaj pe FB “Scuze, Andi, chiar am vrut să ne întâlnim dar a fost complicat.” Totul e complicat, că dacă n-ar fi complicat, n-ar fi românesc.

No Comments

Post a Comment