Cu câțiva ani în urmă am citit o postare pe FB care inițial m-a emoționat. O duduie din Rep Moldova povestea, cu indignare și mânie, despre întâlnirea cu o bătrânică sărmană la un McDonalds. Bătrâna, cică, voia niște cartofi prăjiți și nu avea suficienți bani. Tânăra îi cumpărase un meniu complet și se întreba, indignată, cum e posibil ca – după o viață de muncă – să nu-ți poți permite niște amărâți de cartofi prăjiți? Am dar la spate întrebări gen “de ce încerca bătrâna să ia ceva, orice, de la McD, unde toate-s atât de scumpe pentru buzunarul est-europeanului?” sau “e oare indignare sau manifestarea publică a virtuții personale?” și am început să cercetez profilul domnișoarei basarabence. Acolo am urmărit toatele epatante pe care le afișa, locurile exotice – i.e. Monte Carlo, unde se afișa cu prietenul ei… și am trecut la profilul lui – un tânăr, de poate 30-32 de ani, care deși doar locotenent de poliție conducea un BMW X3 și, aidoma prietenei sale, își permite multe din plăcerile vieții.
Din naturalețea postării am înțeles că tânăra era complet inocentă. Pur și simplu nu avea nici o idee cum se leagă sărăcia bătrânei cu faptul că ea, înaintea vârstei de 30, vizita Monte Carlo, își putea permite toalete vizibil scumpe, sau cu faptul că prietenul ei, la fel de tânăr, conducea o mașină de peste 40,000 euro într-o țară atât de săracă cum este Moldova.
E unul din multele exemple pe care le-aș putea da ca să-mi susțin punctul de vedere. Țările latine – fie că-s din A de Sud sau Europa – sunt mostre de vorbire umanistă și de fapte ticăloase, de disparitate masivă între bogați și săraci, exacerbată de etalarea bogăției în fel și chip. Vorbirea umanistă, atracția pentru socialism vine din faptul că nu suntem oameni răi, ne dorim cu adevărat ca tuturor să le fie bine (desigur, nu la fel de bine ca nouă înșine). Restul provin dintr-o dorință pe cât de puternică, pe atât de nocivă pentru boemitate, viață bună, lucruri fine, experiențe inedite. Avem dorințe complet desprinse de realitate, dorințe care nu pot fi împlinite cu un salariu normal. Și cum aceste dorințe nu pot fi împlinite cu un salariu normal, ne flexăm moralitatea ca să ne deschidă calea către “împlinire”. Și ce dacă dăm un tunuleț care lasă pe cineva păgubit? Trebuia să fie mai atent. Și ce dacă luăm o șpagă? Ne-am folosit poziția pentru a-i face o favoare. Sigur că nu-i păcat pentru că așa se ajută oamenii. Și ce dacă ne pensionăm la 45 de ani cu pensie specială? Dacă am fi muncit în Germania am fi avut încă și mai mult, mi-a spus mie un prieten.
Și nu-s doar cei de la vârf. Ei sunt doar exemplul, ei dau startul pentru “flexibilitate morală”. Un potentat visează la un Bentley deși câștigă “doar” 1/4 din valoarea lui pe an, înainte de taxe. Un lefegiu normal visează la un VW Touareg, ca vărul din Suedia, deși câștigă doar 1/6 din costul său pe an, înainte de taxe. Nu-s dorințe desprinse de realitatea personală, doar dorințe desprinse de realitatea țării. Un soi de “pod prea îndepărtat” care e mult mai ușor de apropiat prin metode necinstite decât prin muncă debilizantă, tăierea somnului și vieții personale. Am spus doar că suntem bon-viveuri, nu?
Credem că Estul are atâta mizerie din cauza guvernanților. Parțial e adevărat dar la fel de adevărat este că ei sunt “de-ai noștri”, oameni care vor o viață bună, lucruri fine cu cât de puțină muncă se poate. Ei nu vor să fure pensia lui mamaie care muncit o viață întreagă la colectivă, doar să se îmbrace ca Elena Udrea, să conducă precum Becali, să vacanționeze ca [inserați nume de “parașută” aici ]. Nu sunt răi. Ei nu trudesc ca să facă rău poporului ci lenevesc și-și fac bine lor însăși. Iar faptul că acestea două sunt legate cumva nici nu le trece prin minte – și asta-i bine pentru că îi poate ajuta să spună cu voce onestă discursul lor compasiv.
No Comments