Mentalitate – “Statul, speranța mereu înșelată”

Notă: Cred – cu măsură – că “percepția este realitate”. Cu alte cuvinte, pentru a ne schimba realitatea trebuie să meșterim puțin la percepție, la mentalitate. Încerc să descriu în episoadele următoare o sumă de schimbări prin care propria mea persoană a trecut – voluntar sau pe nesimțite.

Relația de iubire-ură a multor cetățeni cu Statul este tragicomică. Pe de o parte, mulți oameni sunt oripilați de impotența și inepția Statului în cele mai simple proiecte. Pe de alta, aceeași oameni care sunt supărați de tot pe Stat strigă în cor că “Statul ar trebui []” – să exploateze resursa naturală X, să promoveze industria Y ș.a.m.d. Multe conversații politice în România (și nu numai) încep cu “De ce nu face Statul…?”

Cine este cu adevărat Statul? Răspunsul diferă de la țară la țară. În esență, Statul este suma oamenilor și regulilor care îl guvernează. În România regulile (legile) sunt așa cum le știm: confuze, confuzante, se bat cap în cap și sunt modificate mai des decât șosetele unui ministru. Oamenii? Funcționarii guvernului adesea – nu întotdeauna! – sunt plictisiți, dezinteresați, pătrunși de importanța lor și indiferenți la problemele pe care sunt plătiți să le rezolve. Canada este infinit mai bună din punctul de vedere al birocrației, al unei legislații bine gândite, al plasei sociale… și totuși nu-mi voi plasa niciodată încrederea în Stat.

Un prieten român de aici, din Canada, mi-a spus prin 2002-2003 “De ce-ți bați capul cu pensia privată? Nu te mai îngrijora, Statul va avea grijă de tine când vei fi bătrân”. Are dreptate – Statul canadian are grijă de cetățenii lui… este însă foarte posibil ca unui cetățean să nu-i prea placă modul în care o face. Nu din cauză că e vreun mofturos. I-am povestit prietenului – și vouă acum – despre o situație văzută într-un documentar. O bătrână de 78 de ani fusese primită într-un cămin de bătrâni. Nu trebuie să vă gândiți la “azil” – chiar și când vorbim de un cămin de stat, condițiile sunt decente. A fost cazată cu o altă bătrână în cameră. Din nefericire, noua ei colegă de cameră era atinsă de demență și, de două ori în 6 luni, femeia din poveste s-a trezit, în miez de noapte, atacată de colega de cameră. Autoritățile spuneau că nu au ce face – locurile disponibile sunt limitate. Un alt caz a fost al unor bătrâni foarte bătrâni: el avea 101 iar ea 97. Au fost internați dar, din cauza locurilor indisponibile, fiecare a fost trimis la alt cămin. A fost necesară o campanie viguroasă de presă pentru a-i reuni.

Pentru mine, Statul este un administrator prost și risipitor, în cel mai bun caz mediocru. Este o entitate care nu se sfiește să deturneze – sub presiunea politicii și politicienilor – banii strânși pentru pensie pentru a acoperi alte găuri din buget. În US, în anii 1970, un grup a dat în judecată guvernul pentru a-l forța să creeze un buzunar separat pentru Social Security – pensia de stat. Vroiau un departament care sa administreze acești bani, să-i înmulțească și să dea socoteală ce face cu ei. Au pierdut! Guvernul US a folosit și folosește fondul SSI (Social Security) ca pe propria pușculiță. În Canada lucrurile nu stau mult diferit. Îmi amintesc de 2002 (sau 2003), un an greu dpdv al investițiilor. CPP (Canada Pension Plan) – care “înmulțește” banii pe care-i strânge guvernul de la populație – raporta un profit de aproape 4%… în vreme ce cele mai bune fonduri mutuale abia daca reușiseră să rămână deasupra apei (1-2%). Pentru mine e o indicație clară că guvernul – chiar și unul bogat, mai responsabil la nevoile cetățenilor, cum este guvernul Canadei – conduce o schemă Ponzi (Caritas).

EXPLICAȚIE 1:Pentru cei care nu știu, în Canada și US, pensia de stat este absolut minimă, la limita subzistenței, indiferent dacă pensionarul a fost director sau agent de securitate. În Canada, la ora actuală suma totală, maximă, pe care un pensionar o primește de la Stat, este de puțin peste 1200$. Doi bătrâni care au locuința plătită se vor descurca marginal cu acești bani. Cu greu vor putea călători sau avea acea bătrânețe relaxată pe care toți ne-o dorim. Pentru acea viață, cei care au avut posibilități și care n-au “trăit ziua” la intensitatea maximă trebuie să-și pună bani deoparte.

EXPLICAȚIE 2: Mulți cetățeni – nu numai români – cred, într-un mod naiv, că banii de pensie sunt doar banii colectați de guvern de la angajați și firme. Aceia sunt doar o mică parte. În Canada, curent, în CPP se depun doar 4700$ anual de către angajat și angajator – este suma maximă (cei cu venituri f. mici pun și mai puțin). CPP+OAS (Old Age Security, o altă componentă a banilor primiți de la guvern) însumează, așa cum spuneam, doar 1200/luna dar chiar și așa înseamnă 14400$/an. Cu alte cuvinte, trei persoane cu un nivel decent de salarizare nu acoperă pensia unui singur pensionar. Puteți verifica pe fluturașul de salar cât anume vi se reține pentru pensie și veți descoperi o situație similară sau mult mai grea: probabil ca ceea ce vi se reține nu acoperă nici măcar 1/5 din pensia părinților sau bunicilor.

Sunt convins că nimeni dintre cei ce citesc aceste rânduri nu și-ar da copiii și părinții sau bunicii pe “mâna Statului”. Atunci de ce v-ați da viața și viitorul pe mâna aceluiași Stat neputincios, mincinos, incompetent?! Singura persoană pe care ar trebui să ne putem bizui cu adevărat în această viață suntem noi înșine. Dacă mă înșel și Statul își va schimba modus operandi, va fi bogat și-și va distribui bine bogăția cetățenilor, atunci economiile oamenilor prevăzători vor fi frișca de pe tort. Dar, dacă nu mă înșel, aceste economii ar putea fi diferența dintre relaxare și neliniște perpetuă la vârsta pe care toți ne-o imagină a fi “de aur”.