Povestea Argentinei – II

Să recapitulăm evenimentele de termen lung care și-au spus cuvântul în economia Argentinei:

• dictatura militară care a durat până în 1983 a înglodat țara în datorii – preluarea unor datorii private, cheltuielile militare, războiul din Falkland au fost finanțate prin datorie
• guvernele democratice ce au urmat au reușit, o vreme, să stabilizeze situația economică, au emis o nouă monedă (austral-ul) dar n-au îmbunătățit realitatea economică considerabil
• spre sfârșitul deceniului al 9-lea, 1989, problema n-a mai putut fi gestionată și a răbufnit într-o hiperinflație de 5000%.
• guvernele de dupa 1991 au readus situația sub control – introducând o monedă convertibilă, gestionând puțin mai bine resursele dar, din nou, n-au luat măsuri de control a cheltuielilor bugetare, au permis o evaziune fiscală scăpată de sub control, corupție masivă și, ca urmare, o plecare a valutei spre bănci externe și decapitalizarea țării. Ca de obicei, status quo-ul a fost menținut – este o atitudine firească și des întâlnită în toate guvernele lumii (poate fi generalizată și la nivelul micro: în familiile lumii) : dacă situația poate fi gestionată, pe moment, cu încă un credit sau cu menținerea unui nivel înalt de îndatorare, de ce să faci valuri, de ce să nemulțumești votanții cu măsuri preventive?!
• la sfârșitul ultimei decade, putreziciunea economiei argentiniene și-a arătat încă o dată chipul. A urmat criza 1998-2002, un moment îngrozitor pentru populație care s-a văzut aruncată dintr-o situație proastă într-o situație dezastruoasă. Nu putem blama creditorii străini sau interni – așa cum se face adesea și în România sau Grecia: creditul se bazeaza pe încredere și este numai vina guvernelor Argentinei că investitorii/creditorii și-au pierdut încrederea în această țară. Însăși cetățenii Argentinei și-au pierdut încrederea în guvern și sistemul bancar, în decembrie 2001 luând cu asalt băncile pentru a-și retrage valuta. Un raport a Biroului Independent de Evaluare a FMI/IMF a criticat IMF pentru faptul c-a susținut prea mult convertibilitatea peso-ului și c-a fost prea tolerant cu guvernul care rula deficite majore. [ acum FMI, ca orice creditor, este urât de populație tocmai pentru că impune condiții aspre fiscale pentru creditele pe care le acordă; viziunea mea este simplă: dacă nu vrei să-ți facă ordine străinii în propria casă, apuca-te de curățat! ]
• în decembrie 2001 Argentina a intrat în imposibilitate parțială de plată a dobânzilor datoriilor externe; la începutul lui 2002 a aruncat complet prosopul și a sistat orice plată. Țara era în faliment!

Mulțumesc pentru răbdare. Am ajuns, în sfârșit, și la partea cea mai interesantă și actuală a acestei povești. Argentina a dat faliment, a încetat plățile pentru dobânzile datoriilor contractate și apoi a prosperat. Aceasta este povestea susținătorilor “soluției argentiniene” pentru toate cazurile țărilor/guvernelor falite ale zilelor noastre. Și totuși…

Dacă ar fi posibil să gestionezi o țară fără o finanțare mondială, ar fi fost capătul poveștii și finalul ar fi fericit. Aceasta însă nu este un lucru posibil. O economie modernă nu poate funcționa fără credit – pentru a produce X sau Y, ai nevoie de materialul Z care nu se găsește în interiorul țării, trebuie deci să imporți Z și cineva trebuie să garanteze. Cine o va face dacă ești un rău-platnic?! Nu vorbim de 1-2 milioane de dolari ci de miliarde la nivelul unei economii. Ai nevoie de energie – petrol, uraniu – pentru a ține industria în viață și toate acestea costă dolari, pe care-i vei recupera din produsul finit… dar cum să ajungi acolo dacă nu le ai?! E un cerc vicios care nu ține de nici o conspirație. Omul de rând se confruntă adesea cu acest cerc vicios: dacă ar avea 100000 euro, ar porni o afacere care i-ar aduce profit și și-ar putea plăti cele 40.000 euro pe care îi are datorie… dar cine să-i dea unui lefegiu român 100.000 euro împrumut când are deja 40.000 și nici pe aceia nu-i poate plăti?! O țară funcționează în aceeași parametri (cu o singură excepție despre care vom discuta altcândva – USA).

Deci povestea cu “nu vă mai dăm banii înapoi” nu este realistă. Mai devreme sau mai târziu o țară va avea nevoie de finanțare și, cât timp nu prezintă încredere, nimeni nu-i va da bani. În plus, dacă o țară/guvern poate face ce dorește în interiorul ei – cum ar fi să confiște conturile în valută, 13 miliarde $ în cazul Argentinei, și să le convertească forțat – lucrurile stau diferit în afara granițelor. Proprietățile și conturile ei precum și orice profit al unei companii înregistrate în acea țară pot fi supuse blocării sau confiscării prin ordine judecătorești cerute de creditori.  Deci, cu riscul de a complica explicația, varianta cu “nu mai dăm banii înapoi” are niște dezavantaje serioase, transformând o țară într-un soi de colonie de leproși pentru comunitatea economică internațională.

În 2005 Argentina a reînceput negocierea cu creditorii cărora nu le mai plătise nimic încă din decembrie 2001. Aceste negocieri din 2005 au fost acceptate de creditorii responsabili de 76% din datoria rămasă neplătită. O nouă rundă a avut loc în 2010 și încă o sumă de creditori au acceptat condițiile, aducând rata datoriei pe care s-a stabilit o înțelegere la 93%. Sub aceste înțelegeri obligațiunile vechi, neplătite, erau preschimbate pe noi obligațiuni în valoare de 30%. Cu alte cuvinte, pentru o persoană care cumpărase obligațiuni de 1000$ cu 12% pe an (dobândă ridicată din cauza riscurilor implicate), acum primea doar 300$ cu o dobândă puternic redusă.

Ai cui erau banii pe care Argentina și i-a însușit: n-a mai plătit dobândă și nici nu i-a dat înapoi?! Desigur, printre ele au fost mult-urâtele “hedge funds”, unele așa numite “vulture funds”, fonduri speculative care au cumpărat datoria de la oameni disperați de falimentul Argentinei. Aceștia însă dețin însă 7% din datorie. Marea majoritate a datoriei era către fonduri de pensie și investitori individuali din Spania, Germania, Italia, Japonia, US. Îmi pare rău că insist dar pentru români, care din motive istorice nu se identifică drept “investitori”, acest cuvânt se referă numai la speculatori, indivizi malițioși și puși pe jecmăneală – și pur și simplu nu este o idee adevărată. Mulți oameni din Vest, simpli cetățeni investesc, fie direct, fie prin fonduri mutuale sau ETF-uri, în obligațiuni care plătesc o dobândă. Aceste obligațiuni sunt fie ale unor companii mari, solide, fie – în trecut era recomandat pentru siguranță aproape completă – ale unor țări. Cu cât e mai stabilă țara, cu atât plătește mai puțin și tentația e clară de a nu investi în Germania care, istoric, plătește sub 2%, și de a căuta alte țări precum Argentina care plătesc 9-12% sau precum România care plătește 7.5%.

Să revenim la “vulture funds” – acele fonduri care speculează. Ele s-au opus cotei de 30% din investiția inițială deși unele au cumpărat aceste datorii pentru 0.1$ la 1$ de datorie. Pentru omul de rând pare un lucru de neînțeles – însă problema trebuie pusă în perspectivă: acești oameni au investit sute de milioane de $ cu un risc uriaș, de peste 10 ani nu și-au văzut investiția dând roade și vor merge cât de departe le permite legea pentru a-și recupera învestiția inițială, înmulțită cu 10 sau 20 sau chiar mai mult. Argentina a decis să-i ignore pur și simplu. Ei au atacat Argentina în justiție, într-o curte comercială din New York și au obținut blocarea plăților către ceilalți investitori, cei care dețin 93% din datorie, până ce nu va exista o înțelegere de replată cu ei. Argentina blamează aceste fonduri, fondurile spun Argentinei că nu trebuie decât să-și respecte cuvântul și să le facă o ofertă mai bună decât 30% din banii inițiali. Trebuie de avut în vedere că, până la Argentina, nici o reluare a obligațiilor de credit nu s-a negociat sub baremul de 50%.

Și Argentinei cum i-a mers?! A devenit prosperă, a avut parte de liniște socială, nivelul sărăciei s-a redus?! Aș! De ce? Doar au scăpat de ticăloșenia creditorilor – de FMI și alte organisme. Chiar și când s-au decis să dea banii înapoi, le-au dat numai 30$ și restituirea banilor a fost întinsă până în 2035 – probabil după ce guvernanții care i-au luat cu împrumut vor fi decedați. De ce n-a urmat prosperitate și de ce România și alte țări neputincioase financiar n-ar trebui să meargă pe urmele Argentinei?

Imediat după oprirea plăților, Argentinei a părut că îi va merge bine. După o cădere a PIB-ului de peste 14% în 2002, între 2003 și 2007, creșterea PIB-ului a fost de peste 8%. Apoi, în 2008, doar 6.2% și de atunci încoace doar șchiopătează. Chiar și pentru perioada de creștere, modul în care s-a făcut redresarea este cel puțin discutabil. Sub prezidenția lui Nestor Kirchner – care a ajuns președinte cu doar 22% din voturi – dolarii din conturile cetățenilor au fost transformați automat în peso, la rata de 1-la-1. În mai puțin de 1 an, rata de schimb devenise de 1 USD la 4 pesos. Ca s-o spun în clar, acest președinte mult-lăudat și ministrul lui de finanțe, au furat 75% din economiile oamenilor. Cum v-ar place ca Ponta să “redreseze” economia cu prețul celor 5-10-20,000$ pe care i-ați economisit cu dificultate?!

În 2005, în cadrul negocierilor de restructurare a datoriei, a oferit (și din disperare investitorii au acceptat) 30% din valoarea inițială a obligațiunilor – deci a furat 70% din banii investitorilor, o mare parte economiile simplilor cetățeni, pensii private investite în bondurile argentiniene. În același timp dobânda acumulată pe perioada  trecută n-a mai fost recunoscută și nu a mai fost plătită: 20 miliarde $.

Soția lui, Cristina Elisabet Fernandez de Kirchner, i-a succedat în 2007 și este văzută de o pătură a populației ca o a doua Evita Peron. Nu este de mirare. Sloganurile ei populiste sunt adorate și se potrivesc cu ignoranța votanților. Bineînțeles, aceste sloganuri și politici populiste nu sunt o piedică în calea luxului obscen. Într-o vizită oficială la Paris, dna Kirchner a profitat de ocazie ca să-și cumpere 20 de perechi Louboutin, la prețul mediu de 5500$ și a mai cumpărat și o sumă de genți Vuitton și Hermes (citiți aici despre această eroină a omului de rând). Confruntată, în 2008 iarăși cu o urcare a dobânzilor cerute de investitori în obligațiunile Argentinei – care urcau spre 25% – (semn al lipsei de încredere), Cristina a confiscat pensiile private – 30 miliarde $. Evident, doar 3 milioane de argentinieni optaseră pentru acest sistem (introdus în 1994) prin care slujbașii puteau alege între pensia de stat și cea privată. Restul de 34 de milioane au aplaudat decizia – ce este rău în a lua de la oameni care au strâns, unii o viață, ca să aibă o bătrânețe liniștită?! Evident, în același moment, sub patronajul ei instituia o listă pentru “prima casă” care acorda împrumuturi unor oameni pentru cumpărarea primei case nu după criteriul solvabilității ci acela al nevoii. Cu alte cuvinte, făcea ceea ce mulți populiști fac – dădea celor săraci o mică parte din venitul confiscat și restul îl folosea după cum credea de cuviință. Pentru că banii nu erau suficienți a crescut impozitele agricole de la 35% la 44% – lucru care a dus la multe proteste din partea fermierilor, fără nici un rezultat.

Notă: Solidari cu durerile poporului, averea soților Kirchner au crescut, de la venirea lui Nestor la putere, în 2003, până în 2009 cu 548%. În mod cert nu pentru că și-au investit banii în obligațiunile de stat argentiniene.

Inflația oficială din Argentina este de 10%. Cea neoficială, calculată de cine se încumetă, este mai mare de 25%. Din fericire, nu se vor încumeta mulți pentru că a publica asemenea cifre poate conduce la pușcărie, cum este în acest caz. Chiar și când Christine Lagarde, în acel moment președinta FMI, a spus că Argentina minte în privința deficitului și că, pentru aceasta ar putea primi un cartonaș roșu, președinta Kirchner a răspuns arogant spunându-i că Argentina e o țară suzerană și nu acceptă amenințări și presiuni (citiți aici). Cu alte cuvinte “dați-ne banii și nu mai investigați atât” – atitudinea tipică a golănașului de cartier.

Tranzacțiile în dolari sunt limitate. În 2010, scurgerile de valută și situația dificilă a guvernului, a fost “rezolvată” cu folosirea rezervelor valutare ale țării prin decret de urgență. Președintele Băncii Centrale, care a refuzat să aplice această directivă a fost demis. Din 2011, o persoană poate tranzacționa maxim 230$ pe zi (1000 pesos), față de limita anterioară de 10,000 pesos (citiți aici). Aceasta este și pentru că, la negru, dolarul este cu 75% mai puternic decât la cursul oficial. Aceasta, la fel ca și pedepsele penale – da, poți ajunge la pușcărie în Argentina pentru că faci o tranzacție în dolari – nu e suficient ca deterent pentru oamenii confruntați cu inflația. Vânzările/cumpărările importante – cum ar fi costul unui apartament – se negociază în dolari.

În 2014, în urma sentinței din New York care decidea că Argentina nu are voie să plătească datoriile pentru care s-a înțeles (93% din suma totală) până nu are o înțelegere cu restul (cei 7% care n-au acceptat acordurile din 2005 și 2010), Argentina a intrat într-un “faliment selectiv”, cum a ales să numească Standards & Poor această situație. Anul a început prost cu o grevă a profesorilor, criză economică reînnoită, cu o grevă generală. Președinta a fost acuzată că, împreună cu fiii ei, spală bani prin intermediul unui lanț hotelier care le aparține. Judecătorul în caz a cerut punerea ei sub acuzare. La fel a cerut și procurorul care ancheta bombardarea din 1984 a unui Centru Evreiesc din Buenos Aires. A emis chiar și un mandat de arestare pe numele ei. Apoi s-a răzgândit și s-a sinucis – așa cum sună versiunea oficială a guvernului. Cu un glonte în ceafă – și s-a târât și la baie unde s-a spălat pe mâini (nu s-a găsit urme de praf de pușcă pe mâini) înainte de a deceda – spune o anchetă paralelă.

Nu mai insist deși impactul acestor politici este multiplu. Argentinienii, ca și românii, asistă la un exod – oamenii s-au săturat să revină în sărăcie, studenții plănuiesc să părăsească țara încă de pe băncile școlii. Puteți citi aici despre viața lor.

Este cert că Argentinei nu-i merge bine. Ca atare nici cetățenilor nu le merge bine deloc – grevele se țin lanț, salariile sunt mereu în urma inflației, sărăcia revine și singura metodă de a pretinde că toate-s sub control e amenințarea cu pușcăria sau, unde trebuie, chiar asasinatul. E numai normal pentru că furtul acumulărilor, al pensiilor, suprataxarea, neplata datoriilor nu înlocuiesc o economie sănătoasă, “darul care continuă să dea”.

V-aș putea vorbi zile întregi de dezastrul economic pe care o sumă de politicieni argentinieni l-au adus țării lor, deseori copleșiți de aplauzele străzii care nu înțelegea că se lucrează împotriva intereselor tuturor. Nu este însă nevoie – priviți economia românească, priviți cum fiecare nouă investiție este primită cu eternul “nu ne vindem țara” și repede fugărită și poate… poate vă întrebați dacă știți cu adevărat pentru ce anume aplaudați.

[ pentru cei care vor să citească o privire de ansamblu despre decăderea centenială a Argentinei, recomand acest articol ]