Românul cinstit

Dacă ar fi să numesc doar un motiv pentru care nu regret că trăiesc în Canada este acela că aici sunt tratat ca un om cinstit… până la proba contrarie. E greu de văzut acest lucru dinlăuntrul României, din mijlocul sistemului, dar una din problemele esențiale ale acestei țări și a locuitorilor ei este filosofia potrivit căreia oricare român este un potențial hoț, un escroc, un mincinos. Românii o știu – nu au încredere unul în altul nici măcar cu o geantă cu chiloți murdari. Nu spun că n-au dreptate – ultima sesiune DNA a defilat atâția demnitari, judecători, oameni de afaceri cum nu se vede des într-o altă țară (dar nici nu se vede des atâta corupție ca în România).

Care este soluția? E ușor de definit problema. Soluția, dacă întrebi pe mulți oameni, pare să fie una demnă de mintea cocoșului: “mai mult control“. Și control s-a făcut – sunt zeci de corpuri guvernamentale care controlează, care iscodesc, care cer șpagă și pun bețe în roate. Nu știu și nu am chef acum să fac investigații detaliate dar mi se pare că activitatea de bază a 1-din-5, poate chiar 1-din-4 români este să-i controleze pe ceilalți cetățeni, să-i împiedice să fie hoți, escroci, mincinoși. Un act pe care cineva a uitat o căciuliță la nume devine o piedică insurmontabilă – funcționarul devine suspicios și te tratează ca pe un Al Capone modern. O plată uitată este imediat pedepsită – amendată, înfierată, sau măcar prilej de muls șpagă de la ticălosul care a uitat. O firmă nou deschisă trebuie controlată la sânge, orice încălcare pedepsită cu amenzi dure, nu-i așa?!, până ce patronul se lasă păgubaș.

Soluția aceasta simplă nu merge. Românii o știu. Dar ce să faci?! Să-i lași pe românași să-și facă de cap?! Dacă-l scapi pe unul, scapi toată turma și nu-i mai poți băga în țarc. Cel mai bine este să-ți faci datoria ca la carte – cu excepția cazului în care omul e “atent” sau are un unchi cu poziție mare la Partid.

Știu că nu voi fi agreat de mulți atunci când le voi spune că soluția este cea pe care o trăiesc în Canada, una complet, complet, DAR COMPLET contra-intuitivă. Atât de contra-intuitivă încât pare de-a dreptul dementă: să tratezi fiecare cetățean ca un model de cinste. De ce am face, Doamne, una ca asta? Știu, pare o tâmpenie și, ca orice lucru absolut nou, trebuie să-l lăsați să se scufunde, să cugetați bine înainte de a-mi spune ce tâmpenie este. Iată niște motive:

– oamenii vor să fie buni și să facă lucrul corect – trebuie să-i ajuți, să-i stimulezi. Fie că-i tratezi ca pe niște hoți, fie că-i tratezi ca pe niște persoane cinstite, oamenii se vor ridica sau coborî pentru a-ți atinge așteptările;

– pentru rațiuni practice. Desigur, nu toți oamenii sunt cinstiți și, din nefericire, dintr-un motiv sau altul, mulți români au deprins obiceiuri proaste. Și totuși, o spun fără argumente, stil “părerea mea”, cred că se cheltuiesc milioane de EU (salarii, sedii, mașini) pentru a se recupera doar un mic procent al acestor cheltuieli. Dacă trebuie să cheltuiești 1000EU pentru a recupera o pagubă de 500 EU, nu faci un lucru inteligent și mai bine te-ai opri.

– cheltuielile și dezastrul financiar cauzate de această suspiciune a românului față de alt român sunt multiple. Legile greoaie, verificarea la verificare, forțează românul de rând să piardă atât de mult timp luptându-se cu sistemul încât devine un individ complet neproductiv. Un lefegiu trebuie să chiulească de la serviciu ca să stea la 3 cozi, un patron trebuie să piardă zile întregi pe la ghișee ca să obțină o ștampilă. Neproductivitatea se traduce în sărăcie.

– reducerea corupției. Sistemele greoaie încurajează și corupția. Cine ar mai da spagă și, mai ales, cui să dea șpagă dacă și-ar putea scoate actele pe Internet?! Dacă la ghișeu lucrurile s-ar rezolva în 10 minute?

Poate credeți că toți canadienii sunt cinstiți. Poate credeți că, fiind atât de cinstiți, sunt și proști și îi lasă să scape pe cei care au descoperit calea necinstei. Deloc. Oamenii sunt oameni și experimentele psihologice au aratat că vasta majoritatea nu sunt nici buni, nici răi, ci se pliază pe situație. Cu alte cuvinte, sunt buni într-un sistem care încurajează valorile pozitive și devin ticăloși acolo unde sistemul îi conduce pe căi greșite.

Sistemul canadian (și cel american) are la bază acel principiu de bază al respectului uman, chiar creștin dacă vreți: orice individ este cinstit, onest și dorește să facă bine… dar numai până la proba contrarie. O dată ce această probă este făcută, repercursiunile sunt dureroase și, mai ales, de lungă durată. Este cunoscut în România că aici, în America de Nord, asigurarea auto costă în funcție de priceperea șoferului și nu atât de mult de valoarea mașinii. O infracțiune se traduce nu atât de mult prin valoarea amenzii – poate un 150-200$ – ci printr-o rată de asigurare lunară mărită cu poate 100$, în anul următor cu 90 și tot așa. O infracțiune se traduce prin ani întregi de plată, mii și mii de dolari (și canadienii nu spun niciodată “ei, lasă, că-mi pot permite”).

La fel se întâmplă și în sistemul de stat. O fraudă de ajutor de șomaj – de exemplu luarea acestuia atunci când nu ești în interiorul Canadei, se lasă cu returnarea banilor, cu un număr total de ore mai mare pe care trebuie să-l lucrezi înainte de a putea beneficia de EI (ajutor) și cu o verificare la sânge a dosarului pe următorii… 15 ani! O înșelăciune la taxe nu te va lăsa să dormi liniștit 7 ani – atât e perioada de verificare, după care fapta se prescrie dar rareori vei scăpa. De obicei, chiar dacă te prind repede, te vor contacta după 4-5-6 ani – ca să dea timp dobânzii usturătoare să se acumuleze. Astfel, când cetățeanul vede pe altcineva făcând ceva incorect, se poate consola ușor cu “lasă că-i va veni vremea”. Iar dacă nu poate, există numere gratuite unde, sub anonimat chiar, înșelăciunea este raportată și va fi investigată de un stat lacom de bani (scuze pentru pleonasm).

Scopul colectării de taxe nu este tăierea capetelor ci… ați ghicit, colectarea de taxe și penalizări. Se pleacă de la ideea că ești un om cinstit și ai făcut o greșeală cinstită – un principiu complet inexistent în România pentru că, nu-i așa?!, orice român e un ticălos, hoț, escroc și orice greșeală este intenționată, o încercare de a “prosti meliția“. Atunci însă când istoria ta arată că ai făcut această greșeală de mai multe ori, pierzi acest drept, de a fi tratat ca un om cinstit, și legea permite funcționarului să-și folosească dreptul discreționar pentru a te pedepsi rău de tot.

Istoria este totul, încrederea este totul. “Credit” are aceeași rădăcină lingvistică cu “încredere”. “Istoria de credit“, despre care am mai scris – acea bază de date care reține responsabilitatea cetățeanului față de obligațiile pe care și le-a asumat – este o altă ustensilă minunată care recompensează pe cei meritoși la fel cum îi pedepsește pe vreme îndelungată pe cei care uită sau se dezic de achitarea acestor obligații. Iarăși, nu e un sistem care să conteze pe micile greșeli pe care orice om le face. Ai uitat să plătești o carte de credit, după 30 de zile banca te va raporta. Asta nu înseamnă, cum mi s-a spus că e ideea în România, că nu mai poți lua credit. Când plătești scorul urcă, când uiți coboară – doar câteva puncte. Dacă, din 720, pierzi (să zicem, 820 mi se pare că e maxim), 20, vei fi considerat încă un bun platnic și vei beneficia de dobândi bune. Dacă însă cobori sub 700, vei putea fi refuzat pentru cardul de credit sau ți se va acorda unul cu dobândă sporită.

Nu e nici pe departe o societate perfectă. Unii isteți – inclusiv români – fac și aici potlogării. Dintre ei, unii sunt prinși și li se aplică o pedeapsă usturătoare cu care, ulterior, avertizează lumea ce ți se poate întâmpla; alții nu sunt prinși niciodată pentru că ar fi mult prea costisitor să-i prinzi pe toți cioflingarii de pe fața Pământului. Nu e o societate perfectă și nici nu încearcă să fie – și poate de aceea funcționează atât de bine.