Capitalism

Am folosit intenționat cuvântul. Pentru români și nu numai este un cuvânt mult-urât, disprețuit, care evocă imagini de coșmar, exploatare, foametea celor mulți direct proporțională cu obscenitatea luxului celor puțini. Are mai multe conotații negative decât a adunat comunismul în 45 de ani – chiar și după zeci de mii de execuții sumare, sute de mii de oameni întemnițați, penurii îngrozitoare. Aparent România a ajung în capitalism pentru că – așa gândește cetățeanul – ce poate fi dacă nu mai este comunism?!

“Capitalism” este un cuvânt. Nu înseamnă nimic sau, din contra, înseamnă orice. La fel ca și “comunism” sau “socialism”: pot fi idei, pot fi o mână de idealiști visând cu ochii deschiși că pot face viața tuturor bună dar pot fi portretet ale gulagurilor, ale unor psihopați care dau mână liberă cozilor lor de topor. “Creștinism” e alt cuvânt – poate fi Iisus, o filosofie umanistă sau poate fi “ochi pentru ochi”, poate fi Maica Tereza sau, din contra, un Mare Inchizitor delectându-se cu orgia rugurilor.  Dincolo de cuvinte este tot ceea ce noi, ca societate punem, este suma valorilor noastre. Cu valorile noastre și cu înțelegerea noastră a acestui cuvânt ar trebui să ne războim, nu cu un cuvânt gol.

Am divagat. Dincolo de valențele morale, probabil înaintea lor, capitalismul este un sistem economic. Putem să ne plângem că e un sistem economic absurd, îngrozitor, putem să ne plângem de natura lui ciclică (creștere și criză, urmată de creștere și iarăși de criză) sau putem să-l folosim în favoarea noastră, să jucăm jocul cât de corect putem și să nu uităm că prosperitatea e bună dar că dragostea de bani e un lucru ticălos care nu conduce la fericire.

Steward Horeji era un om de afaceri din Mid-West-ul american. În 1980 competiția îi ucidea afacerea înființată de bunicul său: Brown Welding Supply. Într-un moment de disperare (sau geniu), a scos 10,000$ din banii companiei și a cumpărat 40 de acțiuni ale Berkshire Hathaway – o companie despre care-i vorbise un prieten. Acțiunile se vindeau cu 265 la acea vreme. Peste încă 2 săptămâni a mai cumpărat 60 de acțiuni la 295. Sunt sume importante pentru acele timpuri (o mașină era în jur de 4-5000) dar nicidecum sume în afara putinței unui om mediu din A. de Nord, mai ales în acele timpuri. Pas cu pas a mai cumpărat, a reinvestit dividentele astfel încât, în 1998 deținea 5800 de acțiuni la această companie a celebrului Warren Buffet. A vândut 1500 de acțiuni pentru… 120.000.000$, căci acum fiecare acțiune valora 80,000$. Celelalte acțiuni, pe care le-a ținut, acum valorează 742.000.000$. În total, profitul lui a fost de  640.509 % pe termen de 33 de ani (da, șase sute patruzeci de mii la sută!). Desigur, este doar un caz – nici un exemplu strălucit pentru că vorbim de un om care și-a pus toate ouăle într-un singur coș (probabil), în cel mai aurit coș – cel al lui Warren Buffet.

Deși succesul Berkshire Hathaway nu este ușor de întâlnit, totuși, nu e chiar nimic excepțional să obții un profit de sute de mii de procente când vorbim de orizonturi de +30 de ani. Cine ar fi cumpărat 100,000$ în acțiuni Starbucks în 1992, la 17$, după o mulțime de split-uri (din când în când, o companie decide că prețul este inaccesibil micului investitor și, să spunem, în loc de 1 acțiune la 50$, decide să ofere 2 acțiuni la 25) – acum ar fi 15 milioane $ care aduc 165.279$ pe an în dividente, un profit de 148.222% în 22 de ani. 100,000 investiți în McDonald’s, în 1988, la 46% pe acțiune, acum ar fi peste 2.5 mil $ și ar aduce aproape 80,000$ în dividente (și McDonalds era o companie cunoscută chiar și la acea vreme).

Acesta este Capitalismul. Dincolo Gates și Buffet – oameni extrem de generoși cu banii lor – sunt zeci de milioane de oameni care trăiesc, și trăiesc bine de pe urma capitalismului. Nu este o figură de stil. Este realitatea. Dincolo de corporațiile pe care orice român respectabil le urăște, există milioane de pensionari care-și suplimentează pensia cu profiturile acestor corporații, există mulți lefegii care-și plătesc ipotecile investind și obținând înapoi o parte de profit, există milioane de salarii plătite, există taxe (în US, taxele corporative sunt 35% – față de, să zicem, Irlanda unde sunt 12.5%) care construiesc drumuri și poduri și plătesc salariile bugetarilor.

Dacă nu mă credeți, verificați pe www.google.ca/finance orice companie vă trece prin minte – Intel, Starbucks, Berkshire Hathaway etc. Pe prima pagină veți vedea Inst. Own. Dacă plimbați cursorul deasupra acestei etichete vă va oferi definiția: “Deținut de instituții: Procentul de acțiuni deținut de investitori instituționali, cum ar fi planuri de pensii“. 66% din Intel, 73% din Starbucks, până și 69% dintr-o corporație care exploatează “aurul cu cianuri” (93% din aurul mondial este exploatat astfel) cum este Goldcorp, sau 51% dintr-o companie de petrol cum este Exxon Mobil Corp – plătesc pensii indirect și profitul lor se distribuie în fibra socială a capitalismului.

Multă lume în România, am învățat în anul în care am trăit în România și din comentariile de pe Facebook, ia ca definiție a “capitalismului” imaginile schimonosite ce li s-au prezentat ani întregi, crizele, dezastrele. “Om de afaceri” este fie imaginea cioflingarului care se plimbă în Mercedes, bea șampanie de 500 EU sticla, dar uită să-și plătească angajații, fie hoții cu conexiuni politice care dintr-o întorsătură de condei cumpără jumătate de județ. Acum a început curățenia și aceste imagini se vor primeni. Sper din suflet ca românii să afle și de acei patroni care muncesc mai mult decât orice angajat și nu-și iau salar ca să nu fie siliți să-și dea angajații afară. Vreau să afle și de cele 7 milioane de familii americane milionare, despre cele 2.3 milioane de familii chineze milioanare dintre care cei mai mulți sunt oameni ca noi care au pornit o afacere, au ridicat-o din pământ și, după 20-30 de ani au 1-2 milioane $ în bancă. Știați că, din cei 19 miliardari noi identificați în Forbes, numai 8 au moștenit banii – restul i-au făcut?!

Putem să vedem numai ce-i rău în capitalism sau putem să aruncăm un ochi și la binele pe care acest capitalism îl aduce. Aș putea scrie pagini și pagini de milionari sau miliardari care au trăit vieți decente – fără să-și pună popoul la TV și să râdă în fața amărâților, care fac donații incredibile: pentru spitale, pentru proiecte lipsite de interes comercial, pentru programe spațiale sau cercetări de care Statul nu este interesat. Bill Gates și Warren Buffet au pornit un program prin care încearcă să convingă miliardarii să doneze cel puțin 50% din averea lor la fundații de caritate. Până acum 92 de miliardari americani au semnat această promisiune, inclusiv Ted Turner, Mark Zuckerberg și foarte mulți alții, în frunte cu fondatorii (numai în 2014, Buffet a donat 2.8 MILIARDE $). Lista lor completă și scrisorile de promisiune publică pot fi consultate aici.

Putem, desigur, să ne întoarcem cu spatele la Capitalism. Putem să cerem Statului, cumva, nu știm și nici nu ne interesează cum, să transforme cu bagheta magică puținul depus la Casa de Asigurări Sociale, în pensii grase, de la 3000 de lei în sus. Angajatul și angajatorul, împreună depun 30% din salar (10% angajatul și 20% angajatorul – extrem de mult). La un salar mediu, de 1600 de lei, asta înseamnă 480 lei pe lună. În 25 de ani, angajatul nostru mediu depune 144.000 RON. Ca să plătească unui om 20 de ani de pensie, la 65% din salarul avut – să spunem aceiași 1600 lei – 1040 de lei, Statul trebuie să vină cu aproape 250,000 de lei. Cum? Statul are nevoie de capitalism, de unul solid, de unul productiv, în care oamenii prosperă și plătesc taxele și impozitele pentru că simt că primesc valoare.

Putem să urâm investițiile străine, să le fugărim ca nu cumva să ciuntească vreo bucățică din țărișoara noastră sau putem să le invităm, cu legi corecte, să le permitem să facă profit corect, să dea slujbe oamenilor, să plătească taxe (TVA, CASS, CAS, impozit pe profit) și să contribuie și la prosperitatea noastră așa cum au făcut-o și în alte locuri. Am auzit adesea comentariul “Duc profitul peste graniță”. Și?! Oare îmbogățiții local, când își cumpără Ferrari sau Bentley, când își fac vacanțele la Monte Carlo sau Londra, țin acel profit în România?! Nu vreau să fiu rău – încerc să fiu pur și simplu pragmatic.

Îmi amintesc mereu de unchiul meu din partea tatălui. A muncit la Țesătura. După Revoluție, un coleg întreprinzător și-a deschis o firmă de confecții. Omul a angajat trei sau patru colegi – printre care și Relu – aducea material din Turcia și a pornit o afacere prosperă. Bineînțeles că muncea pe rupte. Angajații primeau cu 50% mai mult decât la Țesătura. După circa șase luni, Relu, unchiul meu, și-a dat demisia. De ce? l-am întrebat eu și toată familia. Răspunsul a fost unul halucinant (la fel de halucinant cum este și cel care privește profitul făcut de o firmă sau alta): “Da’ ce?! El (patronul) sa facă de 8-10 ori cât mine și eu să muncesc pe brânci și să mă plătească atât de puțin?”. Și uite așa, unchiul meu, a părăsit o slujbă excelentă, cu un șef prieten și prietenos, pentru că-l durea de capra vecinului. Nu vă mai spun ce s-a întâmplat cu unchiul meu dar credeți-mă că n-a fost bine.