Misterele CHF-ului

Am să vorbesc, curând, și despre impactul personal și înțelesurile “evidente-ascunse” ale împrumutului într-o bancnotă străină. Acum însă mi se pare prea curând, emoțiile – ca de obicei – sunt la o cotă înaltă și mi se pare prea curând să intru în analize de valoare atunci când mulți oameni riscă să-și piardă casa sau afacerile.

Mi-a atras însă atenția elucubrația cuiva, care își confunda (așa cum se întâmplă prea adesea în România) ignoranța drept inteligență, cu unicul argument că a luat decizia corectă din motive de… sincer să fiu, nu știu care sunt aceste motive decât sentimente și emoții confuze. Iată ce spunea, pe Facebook, acesta:

“Am auzit prima dată de francul elvețian atunci când îmi doream cu ardoare “casa mea”. Și totuși nu “m-am aruncat” în vâltoarea generată de băncile de pe la noi… nu cunoșteam moneda, nu cunoșteam țara de unde provine. Mi s-a părut o țeapă de prima dată. Am trăit cu impresia că apariția francului, de tip elvețian, pe piața din România, este o cacealma. Am simțit că nu mă pot baza pe o monedă cameleon care-și poate schimba valoarea la diverse și obscure intervenții… independente de voința mea.”

Mi s-a părut interesant să lămuresc “misterul” francului elvețian – care nu e nici un mister pentru cineva care, să spunem, poate citi în engleză pagina economică de pe BBC (o sursă ușor accesibilă, nu-i așa?). Totuși nu toată lumea citește în engleză și apoi mulți consideră economia o chestie pe care numai evreii și învățații o pot înțelege, așa că e posibil ca multă lume să nu aibă informația necesară ca să înțeleagă ce se petrece. Nu de alta dar neînțelegerea va conduce repede la explicațiile pe cât de simple, pe atât de inepte: băncile care vor să jumulească oamenii ca să mărească bonusurile bancherilor, conspirații internaționale ca să pună mâna pe garsoniera lui Mitică, luată cu împrumut în franci elvețieni ș.a.m.d.

Pe scurt, noi trăim într-o epocă economică extrem de tulbure care îi face pe investitori – mici și mari – să fie foarte neliniștiți. Trezoreria SUA a injectat în economie din 2008 încoace 3.5 TRILIOANE $. Banca Centrală Europeană (BCE/ECB) cumpără – la comandă și presiune politică – bonduri ale unor guverne falite ale țărilor membre ca și cum ar fi aur și au “tipărit” și ei cu îndârjire peste 1 TRILIARD de Euro. Numai grecii au primit 240 de miliarde ca ajutor.

Notă: Cine rostea și auzea termenul de “triliard” în 2005? Nimeni. Lumea deschidea ochii și ciulea ochii în mirare chiar și la cuvântul “miliard”. Frecvența sporită din aceste zile a acestui cuvânt este un indicator pentru că trăim într-o nouă epocă. 

Elveția, nefiind membră a UE, avea o taxare extrem de redusă a corporațiilor (mi se pare că era numai 13%) și nu ceda presiunilor UE de a o mări. Din acest motiv multe companii internaționale, gigantice, și-au așezat în Elveția sediile centrale pentru Europa. Acești factori precum și încrederea pe care lumea o are în sistemul bancar elvețian a provocat un adevărat influx de capital. Investitorii căutau o monedă puternică, una care să le mențină valoarea economiilor într-o epocă plină de incertitudini. Banul/bancnota este, într-un sens, o marfă ca oricare alta – când cererea este mare, prețul ei sporește. Deci, nu numai EU se devaloriza pentru că economia europeană era slabă dar CHF-ul se valoriza pentru că era extrem de căutat.

Toate bune și frumoase pentru elvețianul de rând, al cărui ban îl ducea mai departe în excursiile europene. Numai că o bancnotă puternică este un blestem pentru stat și, după o vreme de euforie inițială, și pentru cetățeanul de rând. Exporturile devin foarte scumpe – înainte vindeai un produs de 10 CHF,  și primeai pentru el 8 EU, acum însă, după noul schimb, același preț se traduce în 10.5EU. Nimeni nu-ți mai vrea marfa și începi să ai deficit (imporți mai mult decât exporți). Firmele, confruntate cu prețuri de producție, de muncă sporite, pleacă și, fără taxele lor, deficitul bugetar se adâncește.

După o sumă de încercări nereușite de a stăvili aprecierea francului, care includeau “dobânzi negative”, guvernul a decis să ia modelul marii democrații economice: China (da, sunt sarcastic). A pus sub căpăstru moneda națională. China este acuzată de aproape 10 ani de faptul că-și ține sub control moneda națională (renminbi/yuan); ținând-o “slabă” își stimulează exporturile și mărește deficitul SUA. Dacă dorim să vedem ceva bun aplicabil la cazul românului de rând în intervenția guvernului de la Berna, trebuie să spunem că, fără aceasta, românii ar fi început să plătească pentru francul elvețian cât plătesc acum încă din 2012. Cu alte cuvinte, această intervenție (făcută, evident, nu pentru beneficiul românului cu credite), a însemnat o păsuire a creșterii în ratele celor cu credite în CHF.

Notă: Dobânzi negative – da, francul elvețian este atât de căutat încât dobânzile sunt între -0.25% și -0.75%. Asta înseamnă că omul sau compania care își ține banii în franci elvețieni va plăti pentru privilegiul acesta. Singurul profit este stabilitatea pe care, se presupune, francul o va asigura economiilor lui. 

Acum însă această vacanță s-a terminat și creșterea îi va lovi cumplit pe mulți români deja bătuți de aceste vremuri tulburi.

Ca să arăt că încă sunt român, am să derapez puțin și în părerea mea. Macro-economia zilelor noastre este atât de imprevizibilă încât cine vă spune cu certitudine că știe _exact_ ce se întâmplă, ce se va întâmpla, cum poate fi soluționată, ar trebui să aibă un nas de 1.2m. Datorită războiului de devalorizare a bancnotei naționale – astăzi EU e slab, mâine USD, din nou Euro și așa mai departe -, creșterii masei monetare dincolo de limita bunului simț, cred că de fapt asistăm la o cădere comună, sincronizată a tuturor valutelor. N-o putem observa cu ochiul liber această cădere pentru că universul se prăbușește sub noi. Ceea ce vedem noi astăzi este de fapt doar diferența, o măsură relativă: Euro întinde brațele (cine știe ce decizie politică) și începe să cadă mai lent decât USD, părând astfel că s-a apreciat. Apoi USD face o manevră și se apreciază (cade mai încet). Aceasta se va întâmpla până ce vom atinge fundul – să spunem că China va lansa o bancnotă cu acoperire în aur, chiar și parțială – și relativitatea va dispărea lăsând vederii un sistem fix de referință.

Dar, așa cum spuneam, aceasta este doar părerea mea. Nu vă ștergeți la fund cu ea dar nici n-o înrămați ca s-o puneți în sufragerie.