Citiți prima parte.
Probabil în acest capitol – al omului care acționează sub impuls – se înscria și faptul că nu peste mult timp s-a apucat să-mi scormonească prin laptop. În nici o relație nu m-am ascuns, nu mi-am blocat laptop-ul sau celularul. M-am comportat ca o carte deschisă. Când sunt cu cineva nu deschid alte fire romantice și deși am câteva prietene femei, ne cunoaștem de foarte, foarte mulți ani și nu alunecăm în conversații nepotrivite. Nu fac nimic rău intenționat și n-am de ce să mă ascund. O relație nu poate trăi fără respect și, mai ales, încredere. Știu că e (voit!) naiv – și încrederea mi-a fost înșelată de câteva ori dar asta e atitudinea mea, e cine sunt eu și știu că nu toți oamenii sunt asemeni mie. Diana-Liliane-Adrian nu cred că avea nici respect și, mai ales, încredere în mine. Mă bănuia mereu – pentru orice Like primit pe Facebook. Ea m-a îndemnat să-mi fac pagina pe care postez aceste lucruri și apoi începea caterincă întrebând “Cine-i tipa aia care-ți dă like-uri tot timpul?”.
Nici măcar nu era interesată de prezent, să știe dacă-i sunt fidel și cinstit. Ca o Evă bolnavă de curiozitate voia să știe totul, chiar și lucruri pe care o persoană adultă și responsabilă n-ar dori să le afle în ruptul capului – pentru că nu le mai poți uita, ți se lipesc de retină, de minte, și te macină.
Mi-am verificat email-ul și am lăsat laptop-ul deschis și deblocat. M-am dus la duș. Când am venit, în locul unei pagini web, am găsit pe ecran clientul de email cu un email de la acea fostă prietenă pe care Adrian Schmidt o agățase, un email vechi. I-am bătut obrazul Dianei-Lilianei-Adrian deși nu aveam nimic de ascuns – acel email era un banal „La Mulți Ani” de ziua mea. I-am spus că e urât ce face și că îmi pierd încrederea în ea. A părut rușinată. A părut c-a înțeles.
Dovada c-a înțeles perfect mi-a fost oferită două (2) zile mai târziu. Iarăși am mers la baie. De data asta a fost atentă – când m-am întors n-am găsit nimic incriminator pe desktop. Dar mai târziu, când am deschis Word-ul am găsit în lista de Recent Documents un fișier numit „Jurnal Mihaela”. Mihaela era încă o altă prietenă cu care fusesem împreună un an de zile chiar înainte de a fi cu Diana. Știam că nu are de să fie în lista de Recent Documents – era un fișier în care, în timpul relației (care se încheiase cu peste 2 1/2 ani în urmă), îmi scriam ofurile. De data aceasta m-am înfuriat. „Ce naiba e cu tine?”, i-am strigat. “De ce să te uiți în mintea omului din urmă cu ani? Ce bun poate ieși din a citi declarațiile de iubire, frustrare, disperare?”
Aici ar fi trebuit să pun punct. Încă o dată. Definitiv. Dar n-am făcut-o și ne-au costat încă 18 luni, călătorii la distanță pentru amândoi, bani, speranțe destrămate și un final leșinat, așa cum te aștepți de la relație care-și trăise ultima suflare. Dar asta este – am crezut că e finalul. Fusese pentru mine. Înainte de a-i spune că nu mai doresc să fiu cu ea am așteptat 5 zile și n-am sunat-o, nu i-am dat nici un semn de viață. Fiecare zi îmi aducea tot mai multă pace și asta m-a convins că trebuie să trag linia.
Pentru Diana, era un nou început – un început de comploturi și răzbunare. Peste doar o lună am întâlnit pe altcineva. Iarăși pe Facebook. Nu mă criticați pentru viteza cu care m-am mișcat – punctul de final a fost consimțirea unui fapt. În plus, la rugămintea ei așteptasem încă o lună – deci tehnic fuseseră 2 luni. Chiar îmi amintesc că am crezut absurd că va folosi acea lună pentru ceva special, pentru niște arme secrete cu care să răstoarne soarta războiului nostru. Da´ de unde – nu avea persevernța pentru așa ceva.
No Comments