Creditul

Este, probabil, cea mai puternică armă a zilelor noastre în care banii și lucrurile au ajuns atât de importante. Este o sabie – cu ea trăim și de ea murim. Am fost educat să mă sperii de el. Părinții mei, ca mulți din generația lor, nu foloseau creditul iar când îl foloseau o făceau cu conștiența faptului că-i poate ucide. Speriați de potențialul creditului, se grăbeau să-l achite cât de repede se putea. O vreme lungă, ideea de credit a fost o sperietoare iar când l-am folosit o apăsare îngrozitoare. Unii spun că-i bun, alții că-i rău și ambele părți au dreptate.

Banii eliberați de standardul de aur (citiți aici) au produs o bunăstare greu de imaginat înaintea evenimentului. Nu vă mai plictisesc cu indicatori economici dar va trebui să mă credeți pe cuvând că lumea capitalistă a crescut după anii ’80 ca un adevărat Făt Frumos. Cu o masă monetară îndestulătoare, băncile puteau împrumuta cât doreau, nu doar cât aveau. Făceau dobânzi, profituri uriașe cu care puteau oferi încă și mai multe împrumuturi: pentru mașini, mobilă, electrocasnice, vacanțe  dar și pentru afaceri care se înființau și creșteau pentru a satisface obsesia noastră pentru încă și mai mult confort, pentru încă și mai multe lucruri. De câte ori vă amintiți ce mult urâți băncile, amintiți-vă că ele ne-au oferit ceea ce noi ne doream cu înverșunare, și anume: TOTUL! ACUM!

Creditul este bun. Ca orice lucru bun, când e folosit cu nechibzuință, s-a transformat într-un lucru rău, pentru noi și nu numai. Mă pot gândi numai la trei instanțe în care folosirea unui credit este îndreptățită:

• ipotecă
• studii
• sănătate

În primul caz, pentru majoritatea dintre noi, strângerea banilor pentru o casă s-a dovedit întotdeauna un lucru dificil. Regulile bancare vechi spun că o bancă nu are voie să acorde mai mult de 75% din valoarea obiectului cu care împrumutul este garantat. Ca atare, acum 30 de ani, în Vest, ca să ceri o ipotecă trebuia ai măcar 25% din valoarea casei/apartamentului. Să ne gândim la prețurile zilei actuale din România: pentru un apartament de 40.000 EU, ar trebui să puneți o plată de minim 10.000 EU și să aveți un venit bun ca să acoperiți rata la cei 30.000 rămași. Pentru lefegiul de rând, cel cu 400 EU/lună, a strânge 10.000 era aproape imposibil. Așa că guvernele, gândindu-se cum să rezolve criza locuințelor care, cu o populație în creștere (bat-o vina de bunăstare, vaccinare, igienă, sistem medical bun) devenea tot mai presantă,  a venit cu o idee: ce-ar fi să oferim o asigurare băncilor pentru cei 25% din plată?! Așa încât, acum, în Canada și multe alte țări, o locuință poate fi luată doar cu 5% din cost + plata acelei asigurări (adăugată la ipotecă).

Dar nu este rău. O locuință este acel lucru de care mulți oameni au mare nevoie: o economie forțată. Fie că-ți place, fie că nu, fie că vrei să petreci sau ai văzut niște pantofi super, trebuie să-ți plătești ipoteca, riscul fiind că te trezești în stradă și pierzi totul (așa se face educația, nu numai la copii ci și la adulți).

În al doilea caz, pentru studii – e un lucru care are sens în străinătate, mai puțin în România (dar nu e chiar absurd). Este mai mult o investiție – o investiție în tine însuți. Cu studii potrivite poți acceda la slujbe mai bune, teoretic mai bine plătite. Dacă însă alegi să te axezi pe Studii Africane sau sexologie, acest sens dispare.

Pentru sănătate, nu are sens să spun. Atunci când ești bolnav, grav bolnav, vei folosi orice resursă, inclusiv creditul, ca să te însănătoșești. Este, în fapt, unul din motivele majore pentru care îi împing pe americani în faliment.

Dincolo de acestea, celelalte motive nu sunt valide. Atunci când finanțăm consumatorismul, pentru acel TV cu diagonala de 2m sau o vacanță de lux sau niște țoale pe care le îmbrăcăm de 3 ori pe an, folosim arma creditului împotriva noastră. “Creditul de nevoi personale” poartă dobânzi mari care pun sabia în mâna băncii, în vreme ce noi ne așezăm cuminți capul pe butuc. Ca să finanțăm o lipsă cronică de bani, atunci când lună de lună rămânem tot mai în urmă, e iarăși – să mă ierte cei care încearcă să-și ducă zilele cu 400 EU sau mai puțin – o soluție paliativă, o amânare a momentului adevărului. Doar o a doua slujbă, o sporire a venitului, poate oferi o rezolvare solidă, de durată. În Vest mai există o justificare – li se recomandă oamenilor să ia împrumuturi ca să investească, mai ales în aceste timpuri cu dobânzi extrem de mici. Desigur, pe hârtie are sens: de ce să nu iei împrumut cu 4% când poți investi și scoate 8%… numai că cei 4% garantat va trebui să-i plătești în vreme ce cei 8% sunt ipotetici. “Te” riști făcând așa ceva și noi nu jucăm la cazinou banii munciți din greu, nu-i așa?

În România industria creditului este la început și chiar și așa, fără să fie sofisticată dar cu un public în mare parte neinformat, a făcut ravagii. Aici, în Vest, face ravagii pentru că s-au perfecționat și, deși au cursuri la liceu și scrie pe toate gardurile cum să acceseze creditul, oamenii… ei, bine, oamenii sunt oameni (“slabi”).

Să vă deslușesc câteva din mecanismele care probabil vor ajunge curând și în România, dacă nu cumva au și ajuns. Din pricina lipsei unui cadru legal foarte strict – care nu-i împiedică aici să facă profituri uriașe – în România vor scăpa cu mult mai multe ticăloșenii decât scapă aici. În primul rând, plățile minimale sunt intenționat mici – ca să nu sperie “căprioara”, consumatorul. Așa că atunci când auziți “plățile lunare vor fi mici” citiți cu atenție prospectul. Plătind minimul pe cartea de credit – un 1-2-3% din suma totală – întindeți datoria pe ani întregi, la dobânzi îngrozitoare. Și ce dacă vă puteți permite?! Sunteți duși cu pluta? Dacă împrumuți 1000 EU și ajungi să dai 3000 (da, în 5-10 ani), cum te mai poți simți, oare, un om inteligent?

Apoi se oferă finanțări în magazin – 0% pe termen de 1 an de zile (sau chiar doi, sau trei). Omul naiv care crede că zâmbetul bancherului sau vânzătorului înseamnă prietenie se va întreba “Cum să pierdem?”. De obicei, aceste oferte spun clar în condiții (“fine print”), ceva de genul: “Dobânda, de 28.8%, curge din prima zi a creditului. Dacă creditul este achitat integral în termen de 1 an, această dobândă va fi anulată.” Eu sunt cel care subliniez, ei vor lăsa cuvântul-cheie ascuns printre multe alte tâmpenii. Mi s-a povestit de un caz în care cineva din Canada a luat mobilă în condițiile descrise mai sus, pe o sumă de circa 7880.86. Cu puțin înainte de expira, a plătit creditul în valoare de 7880. Luna viitoare s-a trezit cu o factură de aproape 2050$ (26% dobândă). Nu plătise integral – și cei 86 cenți l-au costat 2050$. A sunat la toți și nimeni n-a vrut să-l asculte. Contractul era clar: integral. În plus, reflectați la aceasta: anul acesta vă simțiți confortabil cu acel credit, cu faptul că veți achita integral împrumutul pentru că situația financiară vă permite. Cum puteți însă garanta că anul viitor situația dumneavoastră va fi măcar la fel de bună? Slujbele se desființează, lumea e într-o zvârcolire, următoarea criză e, poate, după colț.

Altă ofertă parșivă care abia de 2-3 ani a fost interzisă de guvernul canadian, este cea cu ofertele introductorii de 0% pe cărțile de credit. Aveți o carte de credit pe care purtați o balanță (n-o plătiți integral lună de lună, așa cum ar trebui s-o faceți). Dobânda este de 19% la acei bani. Primiți în poștă că puteți transfera bani cu 0% – să vă plătiți o altă datorie, să vă cumpărați ceva etc. Yupie! Bani fără dobândă (sau poate fi cu 2%), deci extrem de puțină dobândă. Folosiți oferta. Ei bine, în majoritatea cazurilor, în acele clauze pe care atât de puțini oameni le citesc, spune clar că orice plată veți face se va duce la suma finanțată cu dobândă mai mică. Deci, daca aveați 1000 RON cu 19%, ați luat 1000 RON cu 0% pe aceeași carte de credit și returnați 200 RON/lună – vor trece 5 luni până ce veți începe să plătiți parte care poartă dobândă mare. Cu alte cuvinte, ați dat 80RON doar ca să reîncepeți să plătiți partea cu dobânda.

O spun din nou: creditul este o sabie. Folosită cu cap, poate aduce beneficii incomensurabile, pe care părinții noștri nici nu și le imaginau. Folosită absurd, vă va trage înapoi mult și, dacă nu sunteți cu băgare de cap, vă va pune jos și vă va executa. Aduceți-vă aminte: băncile și bancherii își văd propriul interes, nu se gândesc la al vostru – indiferent de ce vă spun. Nu vă bizuiți pe ei să vă poarte de grijă – făceți-vă tema, când vă aflați față în față întrebați acele întrebări dificile: ce se întâmplă dacă nu pot plăti o lună, ce dobândă voi avea până la final etc. și dacă vi se răspunde cu zâmbete și asigurări, plecați!

Ca o trivia – o bucată de “știați că”: Știați că în 67% din cazurile de divorț motivele sunt financiare?! Deci nu vorbim doar de bani – vorbim de viața dumneavoastră.