Ca sa continui ideea din ultimul post, într-o manieră mai structurată, iată o mică poveste, compusă din mici elemente. Este, spun eu, un drum instructiv pentru toți. Cu ocazia aceasta, am lecturat și eu un număr de resurse – pentru a ancora și a-mi reverifica cunoștințele și am descoperit aspecte secundare pe care nu le știam, denumiri de tratate care-mi scăpau. Dacă discuția devine prea tehnică (am boala detaliilor), atunci săriți la ultima secțiune unde voi face un rezumat. Puteți click-ui pe link-uri pentru că nu vor inchide acest articol.
Standardul de aur
Dezastrul economic actual (și nu numai) a început demult. Mulți dintre noi erau copii mici, iar mulți dintre cei suferinzi acum erau doar o lucire în ochii părinților lor. Dacă vreți, e încă un exemplu despre cum copiii plătesc pentru greșelile părinților lor. În această viziune, tatăl nostru a fost… Richard Nixon. În 1971, el a abandonat sistemul prin care US garanta răscumpărarea propriilor dolari – moneda favorită a lumii – cu aur din Trezoreria US, pentru a opri scurgerea de aur spre străinătate. Acest sistem funcționa din 1944, când un tratat internațional a fost semnat la Bretton Woods, tratat care încerca să prevină repetarea unei crize precum cea din 1930. Ce este ironic este ca unul din lucrurile care au dus la situația din 1930, pe care încerca să le prevină, era cursa de devalorizare a monedelor naționale… Vi se pare cunoscut ? Dolarul e tot mai mic, euro devine încă și mai mic, yuan-ul e ținut artificial scăzut…
Cu alte cuvinte, de la aur s-a trecut la dolari-legați de aur și, pentru că Nixon nu putea să oprească devalorizarea dolarului american (provocată de tipărirea lor pentru a susține deficitul provocat de războiul din Vietnam, printre altele), a abandonat-o complet în 1971. Din acel moment dolarul, și prin extensie orice monedă internaționala a putut avea valoarea pe care piața dorea să i-o ofere și orice legătură cu un sistem de referință tangibil s-a pierdut. După șocul inițial, lucrurile s-au stabilizat și au avut efecte pozitive localizat. Cu o masă monetară mai mare – acum guvernele nu mai avea o paritate de care să se îngrijoreze – producția putea fi stimulată, se puteau crea slujbe și propti situații de urgență. DAR, așa cum spune Paul Krugman în citatul de pe Wiki Nixon Shock: « […] a system that leaves monetary managers free to do good also leaves them free to be irresponsible—and, in some countries, they have been quick to take the opportunity.” (“[…] un sistem care permite gestionarilor maselor monetare sa faca bine, le permite de asemenea si sa fie iresponsabili – si, in anumite tari, s-au grabit sa insface aceasta oportunitate”).
Acest citat este mai vechi. Acum nu mai vorbim de “some countries” ci, practic, de absolut ORICE țară.
Desființarea “Banking Act of 1933” (Glass-Steagal)
În urma crizei din 1933, legislatura US a propus regularea băncilor și separarea lor, o dată pentru totdeauna, de firmele de investiții. Acest act s-a numit Glass-Steagal, după numele senatorilor care l-au propus. Acest act era însă o piedică în calea băncilor de a specula cu rezerva lor de bani și de a crea profituri semnificative pentru acționari (și, de ce nu, de bonusuri la fel de impresionante pentru funcționarii bancari) așa încât băncile s-au luptat mult pentru a-l desființa. Au reușit să-l ocolească în anumite situații dar era dificil, o piedică în calea unor profituri uriașe. Nu, dragii mei, o gașcă de bancheri care vor să facă profit nu este o conspirație – pentru asta sunt numiți la cârma unor asociații corporative: ca să facă profit! O companie, o bancă care nu face profit sau, și mai rău, pierde bani, nu are ce căuta in universul financiar. Și marginea de profit e o măsură după care orice entitate financiara (și conducatorii ei) sunt evaluați de către acționari, de către sistem, cu consecințele de rigoare : premiați sau dați afară.
În 1999, pe domeniul lui Bill Clinton, în cele din urmă, băncile și-au văzut visul împlinit – au promis că vor fi cuminți și responsabile și pe baza acestei promisiuni această piedică semnificativă (Glass-Steagal) a fost înlăturată de Bill. Bill a fost o persoană complet bine-intenționată, el fiind arhitectul redresării economice a US din anii 90… dar în această instanță a dat oile pe mâna lupilor. Ajutat a fost și de Alan Greenspan, șeful Trezoreriei (Federal Reserve), a cărui convingere (de o viață întreagă) a fost că piața trebuie lăsată complet liber, că orice problemă se va auto-normaliza. Noi știm că răspunsul nu este niciodată în extreme – nici regularea dimensiunilor roșiilor (Comunitatea Europeeană) nu ajută economia, nici extrema libertate necondițională dată unor oameni care decid soarta națiunii nu e un lucru inteligent. Dar, cum se spune pe aici, “hindsight is 20/20” sau, cum se spune în RO, “orice om e deștept după cinci minute” și cât timp profitul curgea nimeni nu a chestionat metodele.
TO BE CONTINUED…
No Comments