Cunoașterea de sine

A te cunoaște bine pe tine însuți este pasul necesar și obligatoriu pe drumul spre fericire. A-ți înțelege și accepta slăbiciunile este o mare putere fără de care nimeni nu poate progresa în viață. Finanțele personale nu sunt diferite din acest punct de nici un alt aspect al vieții noastre. Suntem diferiți și dacă nu înțelegem ce anume ne stimulează, ce ne bucură – pe noi înșine, nu pe alții – nu vom putea avansa. De exemplu, eu am înțeles că sunt un shopaholic, un cumpărător impulsiv. Slavă Domnului, trăiesc într-un sistem care permite întoarcerea produselor și recuperarea banilor. Totuși, știindu-mi slăbiciunea, m-am învățat să nu străbat la pas magazinul, să nu merg prin toate raioanele fără țel. Îmi pun “ochelari de cal”, intru în magazin, mă duc la raionul dorit și-mi iau marfa necesară. În aceeași ordine de idei am observat că atunci când mă duceam să iau pâine – 3-4-5$ – nu mă puteam abține (o jenă stupidă de a nu cumpăra de atât de puțin combinată cu diverse “pofte/impulsuri de moment”) și fiecare raită se lăsa cu 25-35$ cheltuiți (deși îmi fac cumpărăturile săptămânal și, cu excepția pâinii, nu căutam nimic cu adevărat). Mi-am cumpărat o mașină de făcut pâine și cei 100$ investiți au redus necesitatea vizitării supermarketului o dată la 2 zile.

Nu pot sublinia destul cât de importantă este cunoașterea de sine. Am avut un coleg care își cumpăra mașinile – nu le lua în lease (vedeți mai jos ce înseamnă lease-ul în Vest). Teoria spune că e mai ieftin să-ți cumperi mașina decât s-o iei în lease – cu o condiție: să o ții o vreme mai îndelungată, 8 ani sau mai mult. Pentru prietenul/colegul meu 8 ani era mult prea mult. Se plictisea extrem de repede de mașină și după doar 2 ani începea să-i caute bube mașinii (consumă prea mult, nu-i fiabilă, o dată a făcut un zgomot la motor și e îngrijorat). Dupa 2 1/2 ani, maxim 3 ani, o vindea. Am încercat să-i spun că – pentru cazul lui – lease-ul e opțiunea mai ieftină. Cum să fie mai ieftină? Am luat pixul și hârtia – cum fac de fiecare dată când vreau să demonstrez cu cifre. Desigur, o mașină cumpărată și păstrată 10 ani ajunge să te coste 2000$/an. Aceeași mașină, luată în lease, te va costa peste 3000$/an. Dacă însă vinzi mașina cumpărată în 2 ani – perioada cu cea mai mare depreciere – vei recupera, poate, 65% din costul mașinii care, raportat la timpul cât ai folosit-o, probabil se va traduce în 4500-5000$/an.

Lease-ul unei mașini în Vest (veți vedea cât de logic este această formă, spre deosebire de lease-ul din România care n-are nici o noimă). Lease-ul nu este cumpărarea ci închirierea mașinii, mașina este închiriată de client pentru o durată stabilită (2-4 ani) și un număr de kilometri (tipic 12-18000 Km/an). Ca logică e o mișcare perfectă. Să spunem că o mașină costă 12.000 EU. Să spunem că prețul median al unei mașini de același model, de 4 ani și 48000km este 6000. Rezultă că utilizatorul mașinii va trebui să acopere 6000EU în 4 ani, cu (să zicem) 4.99%. Rata lunară (am folosit un calculator) este de 163EU și costul total va fi 6000 + 1828 (dobânda) = 7828 EU. La capătul lease-ului, utilizatorul are opțiunea de a cumpăra mașina – plătește cei 6000EU și rămâne cu mașina – sau o poate preda înapoi, în stare bună, și gata. Este avantajos pentru cei care fac kilometri puțini pe an, pentru cei care n-au istorie de credit bună (finanțarea pentru cumpărare e supusă la verificarea acestei istorii de credit, cea pentru lease nu este) sau pentru cei care nu vor să aibă bătaie de cap – la fiecare 3-4 ani au o mașină nouă. 

În drumul de cunoaștere de sine veți afla lucruri surprinzătoare. Poate că veți afla, asemeni mie, că pacea mintală oferită de stabilitatea financiară vă aduce mai multă bucurie decât o mașină nouă sau cine știe ce vilă la țară. Nu, este adevărat – am citit un articol care spunea că nivelul de serotonină crește atunci când ne cumpărăm lucruri noi și frumoase. Apoi însă revine la normal și aceasta duce la dependența de shopping: încercarea de a recrea plăcerea. Același articol arăta însă că, și în cazul cumpărăturilor majore: o mașină sau o casă pe care am visat-o, nivelul de serotonină revine la normal în maxim 3 luni. Deci fericirea pleacă după 3 luni dar ne lasă cu o rată pe 4-5 ani, în cazul mașinii, sau pe 20-25 de ani (în cazul casei). Poate că unii vor spune că merită – pentru mine personal nu merită.

Cred că fiecare ar trebui să-și facă viața așa cum crede de cuviință și care îl face fericit(ă). Problema este că rareori am văzut oameni înglodați în datorii care sunt fericiți, liniștiți, la pace cu ei înșiși și cei din jurul lor. Dacă poți dormi noaptea relaxat cu datorii care însumează 20 de ani de salar, e perfect. Dacă nu, atunci e cazul să-ți reconsideri viața. Altfel cercul vicios va continua – ești tracasat de datorii, presat de ele și de creditori și simți nevoia de eliberare așa încât scapi la mall și, oferi luni și ani de stress pentru o oră de fericire.

Matematica este de mare ajutor în ceea ce privește finanțele unei familii. Fără analiză emoțională, însă, tot va conduce la pierderi. Degeaba cumpărăm mașina fiabilă, cu consum mic și asigurare scăzută dacă îi urâm design-ul – nu ne vom putea consola cu alegerea făcută și o vom vinde în pierdere mai curând decât ar fi trebuit ca să-și fi scos banii.

Nu trebuie să uităm să-i cunoaștem și pe ceilalți ca să le înțelegem raportul emoțional cu finanțele. Știrile din ultima vreme despre Grecia sunt cea mai bună exemplificare. UE și FMI a încercat să impună o soluție care și-a demonstrat valabilitatea în Lituania și Irlanda: strângerea curelei bugetare, stoicismul, scăderea salariilor până la nivelul în care oameni cu slujbă trebuiau să recurga la Food Bank. Ceea ce ei n-au înțeles este însă faptul că grecii nu sunt din aceeași poveste și că nu vor avea anduranța de a suporta până la capăt aceste măsuri. Degeaba aritmetica spunea un lucru – emoția și caracterul personal vor derapa soluția înainte de a da roade majore (începuse să dea roade și, de unde stau eu, grecii s-au înnecat ca țiganul la mal).