Globalizare. De ce?

Răspunsul scurt este „pentru că…”. Completați cu ce doriți. De exemplu „…acum, cu această lume conectată, putem s-o facem”, „…este bine (și oarecum rău) pentru economiile mici”, „… este bine pentru consumator” ș.a.m.d.

Vă mărturisesc sincer: mi-ar plăcea la nebunie să trăiesc viața părinților mei. Evident, nu viața comunistă, ci acea viață stabilă din anii 1965-1980 a omului mediu din partea liberă a lumii. Poate că mă înșel (e chiar probabil să mă înșel din unele privințe) dar atunci oamenii aveau slujbe stabile, de termen lung, care le permitea să planifice anumite aspecte ale vieții. Ciclul de consum era lent și, chiar dacă investeai mult mai mult într-un produs – un mixer cu palete costa, în anii 80, mai mult decât ne costă o mașină de spălat sofisticată în zilele noastre – aveai privilegiul de a primi un produs bun de care puteai face folosință ani sau chiar zeci de ani.

Sunt convins că și guvernanții, cei cu vechime, le-ar plăcea o întoarcere la acele timpuri. Și pentru ei era mult mai simplu. Industria autohtonă de mașini nu este competitivă? Majorezi taxele pe toate importurile auto și o faci, cu o singură lovitură, competitivă. Fermierii protestează că nu fac bani? În loc să-i pui să se reprofileze, stabilești un preț minim de achiziție și ți-i scoți din păr, cum s-ar spune.

Totuși – și la asta mi se pare că se rezumă toate – ce mi-ar plăcea mie, asociațiilor ecologiste, partidelor socialiste sau sindicatelor europene este absolut irelevant. Globalizarea a început. N-are importanță dacă suntem de acord cu aceasta sau nu. Se întâmplă! Cine crede că există o singură entitate care participă sau măcar controlează această globalizare, este un naiv. Toți suntem implicați în globalizare. Când cumperi un rucsac chinezesc, cu 18$, față de unul canadian, cu 62$, ești actor în globalizare. Dacă ai fost de acord cu unificarea UE – pentru că poți să călătorești fără viză, de exemplu – votezi și cu ridicarea protecționismului și restrângerea puterii guvernului local. Când ești servit de un rus, într-un restaurant italian al cărui patron este un american – tocmai ești martor la globalizare.

Putem nega realitatea cât dorim – realității îi pasă puțin spre deloc de negarea noastră. Poți să repeți de câte ori ai timp „mă mișc pe verticală” când, de fapt, cazi într-o prăpastie, realitatea fundului prăpastiei te va lovi. Fie că ne place sau nu, fie că noi credem că ne face viața mai bună sau nu, GLOBALIZAREA ESTE VIITORUL. Orice încercare de ne delimita de ea nu poate să facă lucrurile mai rele pentru acel cineva și, pentru că folosim termenul „global”, puțin mai rău și pentru ceilalți.

Să explic. Faza tranzitorie la orice schimbare este cea mai dureroasă. De peste 20 de ani suntem în tranziție către globalizare – economică, politică (de necesitate) – dar pentru că e vorba de o schimbare atât de majoră și nu ne putem hotărâ să demontăm ce avem, suntem reticenți să facem pașii ceruți de împlinirea acesteia.

E suficient să privim povestea cu Uniunea Europeană ca să realizăm cât de neproductivă este revoluția făcută în pasul fetelor de la Căpâlna. S-a luat din mâinile guvernelor una din cele mai puternice arme la dispoziția unui guvern de a normaliza economia – controlul monedei – dar s-a lăsat în mâinile acestora impozitarea și stabilirea bugetului. Diferențele de impozitare, uriașe în multe cazuri, au încurajat multinaționalele să scoată profitul din Germania (o medie de peste 30%), de exemplu, și să-l impoziteze în Luxemburg (5%). Stabilirea bugetului, lăsată în mâna unor guverne care, ca și oamenii de rând, simt că cheltuiesc banii altora, nici măcar a conaționalilor lor („sunt bani europeni”), a condus la deficite și la o rată de îndatorare dincolo de orice bun simț.

Soluția, cred eu, este armonizarea și consolidarea acestei globalizări într-un sistem lucrabil. NU este stagnarea și încetinirea procesului. Un simplu exemplu: să ne imaginăm că ar exista o organizație globală de impozitare a mult-hulitelor multinaționale care le-ar taxa la un nivel unic, decent – să spunem 20%. Aceste mega-corporații ar fi silite să declare profitul mondial, ar plăti un impozit clar pe acest profit și încasările ar putea fi redistribuit de către această organizație țărilor/regiunilor după cifra de afaceri locală – i.e. 3% din impozitul Google s-ar duce către Franța, 2% către Germania ș.a.m.d. S-ar termina pentru ele “jocul de-a mișcatul profitului” – pentru că nu s-ar mai putea ascunde niciunde pe Pământ.

Desigur, așa cum știm toți, globalizarea are multe aspecte negative, dar așa sunt toate pe această lume și trebuie să luăm binele împreună cu răul. Indiferent de țară și de clasa socială, aceasta globalizarea, privită din afară, distribuie egal câștigurile ca și mizeria. Nu contează că trăiește în SUA, în Thailanda, în Canada sau în România, cetățeanul de rând, societatea și economia vor primi tot ce are globalizarea de oferit, și bune și rele. În US milioane de slujbe din manufactură dispar și ajung în India, în China sau, de ce nu, în România. [ Bine, bine, mai puține în România pentru că nu știm să ne facem atrăgători pentru investitori: nu tu ruj, nu tu dresuri, chiloți de la mamaia…  ba îi mai și rugăm să-și verifice identitatea prin act notarizat, cu 7 timbre fiscale. ] Dar nu-i pot plânge pe americani sau pe canadieni când știu că slujba dispărută din America de Nord, cea care plătea pentru a 3a mașină sau pentru cabana de la țară acum a ajuns în India și permite unei familii să se mute dintr-o colibă într-un apartament cu apă curentă. Desigur, când ești un fermier de grâu din Belgia, puternic subvenționat de guvern, nu te interesează macro-economia planetei. Te lupți cu tot ce ai ca să nu cumva să fii pus să competitezi în condiții corecte cu ceilalți fermieri de grâu ai planetei. Te lupți ca roșiile tale să iasă pe piață cât mai ieftine – nu prin productivitate sau muncă, ci prin subvenții – și nu pierzi nici un minut din somn că micii agricultori din Africa mor de foame pentru că nu pot vinde atât de ieftin ca tine. Când ești un muncitor francez sindicalizat, te zbați până la faliment, să-ți menții modul ineficient de muncă, concediile nesimțite, venitul târziu la muncă și plecatul devreme (deh, nu vrei să întârzii de două ori în aceeași zi).

Notă: Nu dau exemple din burtă. Viziunea sindicatelor și a muncitorilor francezi sindicalizați a fost evidentă în „meciul” dintre un investitor american, Maurice Taylor, căruia i s-a cerut să salveze o fabrică franceză de la faliment (pe care Goodyear n-o putuse face profitabilă în 4 ani) și Ministrul Revigorării Industriale din Franța. Domnul Taylor a scris o scrisoare publică exprimându-și indignarea pentru modul în care muncitorii sunt plătiți pentru 7 ore de muncă dar muncesc doar 3, irosind restul pe prânz și pauze de cafea. Șeful sindicatului, aparent, la această critică i-a răspuns „Asta e metoda franceză”. Taylor întreba „Cât de proști ne credeți [ca să investim în Franța]?” Răspunsul ministrului Montebourg, obraznic, așa cum ne putem aștepta, îi reamintea de ajutorul dat de LaFayette Americii. (pentru mai multe detalii, googlați „Maurice Taylor”, „Titan”, „Montebourg”).

Aceste zbateri anti-globalizare care – vă asigur – în termen lung nu vor avea câștig, sunt la baza recentului eșec al CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement). Valonia, o provincie de doar 3,6 mil de locuitori a blocat tratatul de ridicare a taxelor vamale dintre Canada și UE. Da – aceasta este modul în care democrația prezentului operează: 3.6 milioane de oameni au vorbit pentru 508 milioane de locuitori ai UE. Acest tratat de liberă circulație a mărfurilor, negociat vreme de șapte (7) ani de zile, urma să elimine taxele vamale la 98% din produsele care sunt schimbate între Canada și UE. Canada e o țară cu o economie bazată pe resurse naturale care ar fi o binecuvântare pentru producătorii din Europa. Europa putea oferi produse finite și agriculturale. Cu o singură mișcare, valonii au reușit eradicarea a 7 ani de muncă. Belgia, însă, trebuie să asculte de voința Valoniei iar UE trebuie să asculte de voința Belgiei, deci acest tratat care amplifica globalizarea, pentru acum, este mort. Vor urma diluări, vor urma negocieri și, probabil, la capătul lor vom avea o struțo-cămilă de lege.

Văzând împotrivirea anti-globalizare, de multe ori cu argumente ridicole (i.e. „multinaționalele pot da în judecată guvernele” – și ce dacă? Pot să le dea și acum. Și de ce n-ar putea fi date în judecată guvernele? Ca să nu se afle cât de ineficiente, capricioase și inepte sunt?), mintea îmi este purtată la modul în care „Luddiții”, muncitorii din textile au zdrobit mașinile de lucru, la finalul secolului XVIII și începutul celui de-al XIX-lea, încercând să stăvilească Revoluția Industrială. La fel de mult succes vor avea și anti-globaliștii, pe termen lung, pentru că poți eluda realitatea înconjurătoare doar o durată finită, dar numai amplificând consecințele amânării.

Notă: „Luddites” vine de la Ned Ludd, un tânăr, prima persoană menționată în istorie că a zdrobit două războaie mecanice de țesut. S-a întâmplat în 1779 – dar izbucnirea de anvergură împotriva pierderilor slujbelor prin mecanizare s-a petrecut între 1811 și 1816.

Când globalizarea se va coace va apărea o lume în care unii, e drept, vor sărăci, dar alții vor începe să ducă un trai decent; o lume în care unii vor munci mai mult dar alții vor avea drept la o vacanță pe care părinții lor nu și-au putut-o permite; o lume unde regulile jocului sunt mai egale pentru toată lumea – fără favoritisme pentru îmbuibații de nord-americani și pentru relaxații europeni; o lume unde multinaționalele vestice nu-și vor mai evita datoriile pentru societate iar cele estice vor fi silite la responsabilitate civică, ca și celelalte. Poate că sunt naiv dar – deși personal, probabil, îmi va fi mai puțin bine decât i-ar fi fost unui profesionist din clasa mijlocie în anii 70-80 – sper să apuc să arunc o privire la această lume. Numai de m-ar lăsa nenorociții de valoni.