O cunoscuta, cu care fumam, tot Berbec si tot latina (din Quebec, francofona) si-a dat demisia pt ca nu i s-a facut pe plac in niste maruntisuri cu zilele libere. Era la citeva luni de 5 ani cu compania si urma sa i se mareasca vacanta etc. Imi este cunoscuta atitudinea – am practicat-o de multe ori in viata mea. Am practicat-o in relatii – n-am mai sunat pt ca nu vroiam sa ma injosesc, am practicat-o la slujba – n-am tacut pt ca sa nu creada ei ca inghit orice; multa parte din viata mea n-am spus “iarta-ma” de teama sa nu para o slabiciune, n-am spus “Am nevoie de tine” tot din acelasi motiv. De cinci ani incoace am avut insa timp sa meditez la asta, sa cintaresc beneficiile orgoliului fata de dezavantaje. N-a iesit bine: de obicei m-am ales cu o victorie efemera, urmata de griji, angoase, singuratate.
Asa ca, in fata unor oameni duri, care credeau ca blindetea si recunoasterea propriilor greseli este slabiciune, mi-am calcat adeseori pe orgoliul sperind ca va rezolva situatia. L-am tot calcat dar pe masura ce-l calcam mai mult, cu resentimentele de rigoare, pe masura ce orgoliul celuilalt/celeilalte crestea si data viitoare era de la sine inteles ca EU gresisem, cum a fost si data trecuta si cealalta, pentru ca acel ce-si cere iertare, cel care face primul pas este cel vinovat, nu?! Asa ca uneori, cu inima indoita, ma opresc acolo unde simt ca trec de orgoliu si ca de acum mi se cere sa-mi calc si pe mindrie. O data ce-ti calci si pe mindrie (si am facut-o de citeva ori), nu mai ramine nimic din tine. Dar granita dintre cele doua e discutabila… cite cedari pina ce ai trecut de stratul de orgoliu si incepi sa musti din mindrie?! Nu stiu. Poate imi spuneti voi.
No Comments