Deși deloc atașat filosofiei asiatice (“ce filosofie, dom’le, de la oameni care încă mănâncă cu bețe?”), îmi place conceptul Yin și Yang. În orice Rău există și o picătură de Bine. Sărăcia, lipsurile, penuria sunt lucruri rele, pe care nu le dorești decât dușmanilor sau poate nici acelora. Dar toate aceste particularități rele ale existenței dau valoare specială celor ce-s date omului.
Când le povestesc colegilor canadieni câte ceva din comunism, mulți se simt obligați să mimeze empatia. Acel “Awwww” care însoțește “active listening-ul”. O fac chiar și când povestesc ceva nostim. Mă irită pentru nu caut victimizare ci doar să-i amuz. Așa că, de câteva ori, le-am explicat partea pozitivă a comunismului, a penuriei cronice de orice bun de consum.
“Ce era pentru tine o lamă de gumă Wrigley? Nimic. O mestecai și o scuipai, băgai alta în gură. Pentru mine era un deliciu, o ocazie specială: o împărțeam în 2 sau în 3, câte o bucățică pe zi, o mestecam încet ca să nu extrag tot gustul prea repede, deși sunt un căpcăun grăbit în alte aspecte. Ce era pentru tine o pereche de blugi Levi’s sau Wrangler? Doar niște pantaloni. Pentru noi, în România comunistă, erau un ritual de trecere la maturitate. Costau cât un salar de muncitor și deseori, erau premiul pentru intrarea la facultate, când deveneai adult. Era mare lucru, mare de tot să te fălești cu niște blugi cu manșeta suflecată.”
Încerc să le explic ce le-a răpit abundența în care au trăit. Nu știu dacă înțeleg dar eu simt că trebuie să încerc. O carte bună trecea din mână-n mână până-și pierdea coperțile. Un walkman îți schimba statutul social. Un film bun, care nu trata construcția socialistă din perspectiva unui inginer agronomon, era o binecuvântare (la fel cum este acum, pentru mine, filme fără mesaje sociale, fără oameni curcubeu și înfierarea capitalismului).
Și aceste emoții – dând valoare superlativă unor lucruri – poate fi extinsă și în alte zone. Mulți dintre noi, cei ce-am crescut privați de libertate de cuvânt suntem îndrăgostiți de ea și suspicioși că ne va fi luată în timp ce acei care au putut să spună vrute și nevrute susțin cenzura (numai cea a părții opuse, bineînțeles, că nici un ascultător n-a cerut să fie cenzurat cineva care spune la fel ca și el). Cei care au avut resurse de educație și cultură, probabil au depus mai puțin efort în școală. Mea culpa: și eu, crescut într-o familie de intelectuali, cu 2-3 biblioteci pline de cărți, deși mi-a plăcut să citesc și să aflu, nu m-am dat de ceasul morții în școală.
Aceste gânduri mi-au venit în minte ieri ascultând la BBC World Service povestea lui A Prasanna de Silva, un cercetător sri-lankez, autorul unui proceduri care permite testarea sângelui în minute și nu în 24h sau mai mult, cum era acum 3-4 decade. Această invenție/inovație a salvat un număr enorm de vieți – pentru că doctorii au avut acces la teste imediat în situații de criză. AP de Silva, născut într-o familie săracă, a avut norocul unei mame care s-a luptat să-l bage într-o școală bună și a muncit istovitor ca să plătească taxa școlară. Povestea – și vocea îi era absolut sinceră – de pasiunea lui pentru studiu și cum se holba la o Enciclopedie (volum pentru inginerie) în vitrina unui magazin de cărți. Nu și-ar fi putut-o permite dar soarta l-a ajutat și magazinul a fost inundat așa că a vândut cărțile la o reducere f. mare – și mama lui i-a cumpărat volumul. Trebuie să fii făcut din beton armat ca să nu te înmoi când auzi povestea unor asemenea oameni, dragostea și pasiunea lor pentru cunoaștere care, cred eu, e direct proporțională cu penuria și limitările copilăriei sale.
Din poveștile lui prindeai faptul că a trecut prin greutăți – i.e. a ales universitatea Queen’s din Belfast ca să-și continue studiile pentru că erau anii 80, terorismul era în floare în Irlanda de Nord, și nu le mai venea nici un student străin, deci i-a fost mai ușor să intre; după ce-și lansase cariera în Irlanda de Nord a trebuit să revină în Sri Lanka pentru că fiind băiatul cel mai mare al familiei, trebui să aibă grijă de bunica sa bolnavă etc. Dar în nici un moment nu adopta tonul de victimă – dimpotrivă, menționa mereu cuvântul englez cu rădăcini în Sri Lanka: “serendipity” = întâmplare norocoasă.
Alternativ, privesc la alintații nord-americani care, trănd în cea mai bună dintre lumi care a existat vreodată, cu totul la degetul mic, aleg să se victimizeze. Participă într-o Olimpiadă a Durerii – care suferă mai mult, cel cu stră-stră-bunicul care a fost sclav sau cel pe care hazardul l-a desemnat să fie atras de același sex.
“Timpurile grele zămislesc oameni puternici. Oamenii puternici construiesc timpuri ușoare. Timpurile ușoare nasc oameni slabi. Oamenii slabi aduc timpuri grele“
