Tatăl meu a reușit să mă păcălească să urmez Facultatea de Calculatoare. A lovit în singurul meu punct slab: logica. De-ar fi fost după maică-mea și țipetele ei, acum – așa cum a spus un profesor – România s-ar fi mândrit cu un sociolog, un filolog sau un alt tip de -olog. România și nu Canada pentru că n-aș fi avut căutare acolo. Taică-meu mi-a explicat că omul, în profesie trebuie să caute măcar una din două: satisfacție profesională și/sau satisfacție financiară. Satisfacția profesională ca profesor detașat la țară – cum se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu – este mai greu de obținut (acum nu mai sunt atât de sigur). Satisfacția materială – hahaha, ești profesor, ce naiba? Dar cu o diplomă de Calculatoare, ehehei, alta este treaba – studenți de-ai lui erau angajați la Motorola, Intel etc. “Înoți Dunărea și apoi te realizezi în Vest”. De ce să înot? Era în 88 și era metoda cea mai ușoară de a pleca din România.

MCSE Windows 2000

MCSE Windows 2000

Am avut o tentativă de renunțare, în 1992, dar am abandonat abandonul când am realizat că, într-o societate post-comunistă, ori ai facultate ori ești un nimeni. Foștii colegi mă ignorau pe stradă, nu mai eram invitat niciunde, viața mea socială se redusese peste noapte la cea a unui melc. Părinții m-au momit, suplimentar, în vechea capcană: “Termini facultatea, iei diploma și apoi faci ce vrei tu”. Am revenit în facultate dar era prea târziu pentru a recupera așa că am “reptilat” anul. Lipsa aceasta de pasiune s-a tradus și în note. Pe parcursul facultății am fost un student mediocru, poate chiar sub-mediocru pe alocuri. Mulți cred că poziția lui taică-meu mi-a asigurat note grase fără muncă. Desigur, în unele cazuri, mi-a asigurat un punct în plus dar, în cazul celor cu care taică-meu nu se înțelegea, aveam puncte în minus, așa că situația a fost echilibrată. Laboratoarele erau obligatorii. La taică-meu am mai chiulit, iarăși e drept să spun, dar, așa cum a menționat el, știam materia prin moștenire genetică.

Prima mea slujbă, ca șef de birou la proaspătul înființat departament de permise rutiere de tip nou, a fost obținută prin pilă. Nu mi-e rușine pentru că toate pozițiile din acel birou fuseseră obținute astfel. A mea fusese mai bună decât a celorlalți, atâta tot.

De trezit, m-am trezit la o companie privată – Quartz Matrix. Ca multe din realizările mele (nu și Gabriel), perfecționarea mea profesională și-a găsit rădăcina în mânie. Aveam un coleg și un prieten plătit de Quartz ca să fie un guru al instalării sistemului de operare Windows NT 4. O dată m-am aflat la ananghie cu un server și am apelat la ajutorul lui care se pregătea toată ziua tocmai pentru aceste cazuri speciale. “Ai încercat asta? Dar asta? Poate că-i asta”. Tot ce mi-a oferit erau niște sfaturi triviale care erau cuprinse în încercările mele. Mi-am înghițit înjurăturile și m-am pus cu burta pe carte.

La Politehnică, următoarea slujbă, am continuat cu învățatul. După vreun an, un prieten-coleg mi-a făcut, la o bere, o destăinuire care mi-a mers la inimă: “Când am auzit că vine fiul lui Valachi, am crezut că – mama ei de viață – ne-au adus încă un pilos care nu știe nimic. Apoi însă am văzut că știi ce faci și că-ți meriți din plin poziția.”

Înainte de a pleca în Canada, fiind o fire pragmatică, am realizat un lucru pe care puțini emigranți îl contemplează. Pentru canadieni, diploma universitară din România are aceeași valoare cu, să spunem, o diplomă din Congo pentru un român, adică ceva aproape cu zero. Deși știam că am lipsuri mari în zona Unix/Linux, am țintit spre ceea ce anglo-saxonii numesc “lowest hanging fruit” – fructul cel mai jos, cel mai ușor de cules. În 6 săptămâni am luat 6 examene Microsoft și am căpătat un certificat de MCSE – Microsoft Certified Systems Engineer. 

Au fost ani de mare creștere profesională – și a fost bine, până la urmă că plecarea mi-a fost amânată; mi-a asigurat un start fulgerător în Canada. În 2 săptămâni de la debarcare, semnam un contract cu o firmă dot.com, pentru un salar impresionant pentru un proaspăt scoborât de pe barcă. Asta în ciuda unei recomandări proaste pe care un fost profesor de-al meu, staționat tot în Vancouver mi-o dăduse, după ce acceptase (telefonic) că-mi va da. Deh, cel mai mare dușman a unui român e un alt român.

Certificarea Sun Solaris

Certificarea Sun Solaris

2000 a fost anul când bula de săpun a dot.com-urilor s-a spart. Am simțit dinainte că voi fi concediat și am prins să caut altă slujbă. Marconi Communications m-au zburat din Vancouver pentru un interviu în Ottawa. Curând mi-au făcut o ofertă și am acceptat – la numai o săptămână după ce fusese dat afară de la Netperform. Marconi Communications era o companie de telecom și următorii ani au fost grei – am supraviețuit la 2 runde de concedieri, fiind pus pe liber abia la final, când s-a închis filiala Ottawa. În total, la Marconi am stat 2 ani și vreo 3 luni și, în acest timp am luptat să mă poziționez la mijlocul a ceea ce eu numeam “Sfânta Treime”. Observasem că cele mai multe companii de cercetare hi-tech, folosesc 3 sisteme de operare: Microsoft (pentru desktop-uri, email etc.), Solaris (pentru compilări, cercetare, inginerie) și Linux (pentru tot ce nu vroiau să plătească). Este greu de găsit administratori de sistem la fel de buni în Microsoft ca și în Unix/Linux dar companiile îi căutau pentru că nu vroiau să plătească două salarii babane dacă puteau plăti numai unul. În această perioadă mi-am upgradat certificarea Microsoft, de la NT 4.0 la Windows 2000. Se putea face pe 2 căi – cea clasică, care implica 6 examene sau cea scurtă care implica un singur examen, și ală plătit de Microsoft. Pe calea scurtă rata de picare era de 75%. Ca să nu plătesc 6 examene, am ales calea scurtă și, după un examen de 4 ore, am reușit. Apoi, după 2 examene, mi-am luat și certificarea de Sun Solaris.

A urmat Workstream/E-Cruiter. A fost nostim – nu nostim de tipul ha-ha-ha ci nostim în stilul “Bă-ga-mi-aș”. La interviu, chiar la final, m-au întrebat dacă mă pricep la serverul de email al Microsoft-ului, la Ms Exchange. Am spus, șovăielnic, că mă descurc cu treburile de bază. Miercuri am avut interviul, joi mi-au făcut oferta, luni am început. Luni, pe la ora 10 AM, un individ a venit și mi-a pus niște întrebări despre Exchange. Eu, care umflasem puțin cunoștințele mele (mult?), i-am spus nonșalant să direcționeze întrebarea spre “seniorul de Exchange”, spre acel expert care – mă gândeam eu – era pe undeva prin firmă. El a râs cu poftă și apoi mi-a explicat că eu sunt acela. Am simțit cum mi s-au taie picioarele. Era un mediu extrem de exigent în ceea ce privea email-ul: 6 servere, aruncate pe tot continentul, campanii de “spam” (compania îl numea “informare”) de câte 100-200,000 de email-uri pe oră. Ce e de făcut? Brândușa era în școală, fără nici un venit, copilul la grădinița care costa 700$ pe lună. Cum puteam să arunc prosopul? Timp de 3 săptămâni am stat până la 2-3 dimineața în subsol, cu o rețea de test, jucându-mă cu scenarii, testând funcționalități, întâi cele uzuale, probleme de zi cu zi, apoi cele complicate. Am scos-o la capăt dar, după 5 luni, compania a avut un anunț rău la bursă și o sumă de angajați au fost trimiși la plimbare. S-a respectat legea: primul venit, primul plecat. 

 

Linux Certified Technician

Linux Certified Technician

După Workstream, a urmat AFORE Solutions unde am ajuns la 100 de ore de muncă pe săptămână, vreme de vreo 2-3 luni. Apoi, Elections Canada (dar și AFORE, în paralel). Apoi Atsana (cu AFORE, în paralel). După Atsana, după ce am pus – vreme de 1 an, cu eforturi îngrozitoare – țara la cale și mi-am făcut viața ușoară, au dat faliment. Apoi a urmat… o secundă să-mi amintesc. Ah, da, a urmat ST Microelectronics, cu un contract. Punct și de la capăt – si acolo am făcut curat, am impresionat. Și acolo am primit aceeași cizmă în spate – tipul care mă plasase acolo le trăsese alte țepe și i-au tăiat toate contractele, printre care și al – victimă colaterală. Apoi a urmat Nuvo Networks și de acolo am fost momit să plec la Liquid Computing. După ce am pus, în 3 luni, cam 100 de ore suplimentare neplătite, am îndrăznit să-mi iau o zi liberă – cu aprobarea șefului meu direct. Dar, CEO-ul i-a făcut un scandal și m-a rechemat la muncă. A fost singura poziție unde n-am dat preaviz – am venit, am înmânat demisia și am revenit acasă, ca să-mi pot face acele treburi de gospodărie care, de 3 luni, nu putusem să le fac.

Înfuriat pe faptul că aterizam în slujbe la fel de meschine, de efemere, în 2007 m-am decis să încerc mirajul US. Am zăbovit 2 luni până am aterizat un contract gras la Wells Fargo, în Phoenix. Eram plătit cum trebuie, aveam un titlu prestigios și, așa cum s-a arătat curând era un loc de turnură din mai multe puncte de vedere. Ajuns acolo, am făcut ce știam să fac – să muncesc ca un dement, să rescriu proceduri, să testez, să schimb modul de lucru. De dimensiunile unui guvern, cu 153.000 de angajați, Wells Fargo are modul de lucru al unui guvern. Schimbările mele se făceau cu luptă împotriva inerției. La un moment dat, după o asemenea luptă, am clacat. Am decis că dacă supăr lumea pentru că muncesc prea din greu, mi-a mai rămas o singură alternativă: să-i supăr că nu fac nimic. Din acel moment am trecut la telecommuting (muncit de acasă, prin Internet) – pe care-l făceam de la piscină. Toată munca mea se rezuma la a răspunde la 2-3 email-uri pe zi, în care explicam de ce mi-e imposibil să rezolv ceea ce fusesem rugat să rezolv. Am crezut că voi fi dat curând afară și mă resemnasem. Nu mică mi-a fost surpriza când, după lună de asemenea nesimțire crasă, în ședința zilnică am început să primesc laude: “Andi este un membru de nădejde al echipei.” Atunci am realizat că nu era nimic în neregulă cu “ei”, doar cu mine.

Gabriel la Adobe, 2008

Gabriel la Adobe, 2008

După divorț, copleșit de această inactivitate, am ales să termin contractul. Reîntors în Ottawa, mi-am pus în minte să-mi iau și o certificare Linux. A fost un episod nostim. La primul examen am picat cu 12 puncte (din 800 maxim). Am învățat ce am greșit – era un test practic și pierdusem prea mult timp aiurea pentru că nu aveam o strategie corectă. La al doilea examen, pe care eram convins că-l voi lua ca un as, am… picat cu 60 de puncte. WTF? Am făcut o contestație. La început, Novell s-a împotrivit, crezând că vreau să mă iau în păr cu ei. Le-am explicat că nu încerc să-i blamez pe ei, dar că ar trebui să poată să-mi demonstreze c-am greșit (punctarea se face automat dar sistemul greșise). Mi s-a spus că, da, de obicei pot demonstra dar că, în cazul meu, salvarea examenului nu funcționase. Le-am explicat că plătisem deja 500$ și că nu-mi mai pot permite. Mi s-a dat un voucher și a treia oară am dat examenul pe gratis – l-am luat cu 788 de puncte din 800.

Novel Certified Linux Professional - SLES 10

Novel Certified Linux Professional – SLES 10

În 2008 am fost angajat la Adobe – cea mai bună slujbă pe care am avut-o. Am fost angajat pe baze temporare – cam toți începeau așa și, dacă erau validați, li se făceau oferte pentru permanent. Din nefericire, încă o dată am ajuns la locul potrivit în momentul nepotrivit. Adobe migra slujbele spre România și India așa că poziții permanente dispăreau din Ottawa. Am rămas pe baze temporare – 2 ani, după care firma trebuie fie să te angajeze, fie să te concedieze. Cum Adobe scăzuse, în Ottawa, de la +400 de angajați la numai 260, am plecat de acolo, la CGI – o firmă care m-a plasat la Public Works (Ministerul Lucrărilor Publice). După un an, am putut reveni la Adobe, pentru încă 2 ani care s-au încheiat în Martie 2013. Între timp, pe lângă, am mai muncit la modernizarea rețelelor ale Centrului Cultural al Arabiei Saudite și… naiba mai știe câte alte contracte.
A fost dificil cu atâtea noi începuturi. Foarte începuturi.  Dar m-am obișnuit ca țiganul cu scânteia, m-am maturizat și m-am transformat într-un mercenar. Timpurile când erai loial cu o firmă și ea era loială cu tine, când puteai contempla o slujbă pe 10-20 de ani, au trecut. Timpul mercenarilor este aici. Show me the money! – și vei avea cel mai bun serviciu pe care banii îl pot cumpăra.