Poveste de dragoste

Aceasta este o poveste de dragoste. Una din acele poveşti de dragoste dădătoare de speranţă că dragostea nu este doar o dereglare hormonală a tinereţii. E o poveste
adevărată. În zborul de la Phoenix la Chicago, după ce toată lumea se aşezase pe locurile lor, stewardesa a ghidat prin coridorul îngust o bătrânică care avea nevoie de walker, acel cadru metalic, pentru a se deplasa. Spre surprinderea mea, cele două s-au oprit în dreptul meu.
“Aici, doamnă Jane!” a avertizat-o însoţitoarea.
În sinea mea am oftat. O bătrână de peste 80 de ani, de cel mai banal tip. O rochie înflorată, un jerseu impletit în partea de sus. “Probabil miroase” mi-am spus eu înciudat. Acel miros de medicamente şi de altele, acel miros de bătrâneţe. Şi aveam dreptate. Mirosea. “Asta este !” m-am resemnat eu, mutându-mi gândul la ale mele, care în acel moment erau multe şi dificile. Ca lucru bun m-am gândit că, fiind atât de ramolită, voi avea măcar parte de linişte.
După ce stewardesa a dispărut, luănd walker-ul cu ea, bătrâna însă s-a întors spre mine si mi-a aruncat un zâmbet larg, de bunică caldă şi bună. Mi-a aruncat câteva despre vreme, mi-a explicat că se îndreaptă spre Chicago, unde fiica ei e măritată bineeee. Eu, deşi un logoreic şi jumătate, n-am apucat să strecor mai mult de câteva fraze. Am devenit monosilabic şi zâmbitor când mi-am dat seama că puţine ajung la urechea ei. Din una în alta, în 5 minute a ajuns la avocatul EI. Ea avea 83 de ani, el 78. Se ştiau de mult, din familie, rude prin alianţă de al şaptelea picior de câine. Se întâlniseră o dată sau de două ori cu mult timp în urmă. Dar lui îi murise soţia şi ei îi murise soţul şi fiica ei (nu am reuşit să stabilesc dacă era aceeaşi fiică la care se ducea) îi sugerase să-şi unească singurătăţile.
Evident că ea fusese reticentă – la urma urmei, ea era o fată simplă, de fermier iar el, EL era A-V-O-C-A-T. Nu numai că era avocat dar nu era orice fel de avocat, ci unul
cultivat. Aparent avea o biblioteca “atât de lată” şi mâinile ei tremurinde se desfăceau larg ca să-mi descrie, şi înaltă până la tavan… în minte făceam un calcul cănu putea avea mai mult de 2-300 de volume acolo, dar n-am vrut s-o plictisesc cu ordine de mărime snoabe, provenite din alte timpuri.
“Pe toate le-a citit!” exclama ea cu admiraţie.
Povestea ei continua şi continua şi se repeta până când… am ieşit din zona sumbră în care mă găseam şi am observat. Chipul ei strălucea, ochii îi străluceau, mâinile i se mişcau agil în gesticulaţie “Iţi imaginezi tu?! El avocat, eu o fată simplă de la ţară!”. Da, “girl” nu era deloc nepotrivit. În acel moment era o fetişcană simplă de la ţară… sau de la oraş… una îndrăgostită pînă peste urechi.
În timpul ce eu ma uitam încremenit la ea, povestea curgea. El era extraordinar de cumsecade. Ţinea o secretară, o profitoare de 55 de ani al cărui prieten era în puşcărie. Şi îi dădea avansuri din salar, dar ea îi cheltuia pe toţi pe droguri. El însă era naiv şi n-o concedia, nici cînd “fata de la ţară” îi adusese probe concrete. Pentru că el era bun, prea bun. Îi spusese el că o ţine din milă.
“ATIT de bun este el !”
Zâmbetul larg, rochia înflorată, gesticulările şi discursul ei naiv… un spectacol minunat. Pentru moment, această tânără de la ţară mă făcuse să uit de valea plângerii prin care treceam. Pentru moment admiram puterea iubirii, care transforma o femeie de 82 de ani, care trecuse şi văzuse multe, într-o naivă, dedicată iubirii sale. O iubire de amurg dar cu strălucire de zenit. Prin ea am învăţat fără dubiu că nu există un timp al iubirii. Indoielile gestului meu, de revenire acasă la o soţie care nu mă mai dorea ca soţ, s-au disipat
şi mi-am recâştigat speranţa.
Nu, căsnicia mea nu s-a reparat în ciuda curajului meu regăsit – dar pe Jane nu o voi uita niciodată. Mă gândesc la ea de câte ori lucrurile mi se par întunecate. Deşi e cam absurd, sper ca e încă în viaţă, în Arizona, lîngă avocatul EI (care sper ca n-o mai mingiie “din milă” pe secretara lui) şi e la fel de fericită ca atunci când am întâlnit-o.