Români din America de Nord

Important: Rețineți că am scris „români”, cu un singur „i”. Nu generalizez ci doar povestesc câteva interacțiuni cu anumiți români de aici. Nu cred că există un destin, personal sau colectiv, pe care un individ puternic să nu-l  poată depăși. Din păcate mulți, chiar și la mii sau zeci de mii de kilometri de țara mamă, nu au putut (sau nu au dorit) să se desprindă de anumite defecte pe care cultura noastră le tolerează sau chiar le încurajează.

VANCOUVER

Anul era 2000. Luna aprilie. Ziua 28. La doar 12 zile după împlinirea a 30 de ani. După 3 ani de așteptare, de agonie și extaz, aterizam în Vancouver. Veneam după o perioadă extrem de grea. În 2 luni terminasem actele pentru plecarea din RO, dădusem 5 examene Microsoft și trecusem și printr-o sesiune cu grupele de colegiu, unde suplineam. Îmi jurasem că o voi lua încet. Am luat-o… vreo 3-4 zile, poate chiar 5. Apoi am început să arunc cu CV-ul în stânga în dreapta, să caut slujbă. La cam 6 săptămâni urma să vină și Brîndușa, cea care-mi era soție atunci, și micuțul Gabriel Alexandru. Se născuse în luna noiembrie a anului trecut. Continue reading “Români din America de Nord”

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Când era cât pe ce să mor (Revelație)

Da, am tăcut o bună bucată de timp. Să zicem că n-am fost în formă, în formă de măscărici și n-am vrut să vă încarc cu jalea mea ciclotimică. Dar „Show Must Go On” așa că mi-am șters mucii, mi-am pus tichia cu clopoței, papucii curbați, și uniforma de bufon, extrem de colorată, costum potrivit cu subiectul: Revelații Religioase.

Winter Highway
Poza furata cu nerusinare de pe web

Continue reading “Când era cât pe ce să mor (Revelație)”

O statuie

Deseori simțurile funcționează în gol. Vedem, auzim, gustăm, atingem – absolut în gol, pentru că mintea nu prelucrează nimic din ce cunoaștem. Vorbim unii cu alții și totuși comunicăm atât de rar, nu ne transmitem informațiile importante. Clefăim la o mâncare și gustul ei se pierde în neant – poate pentru că mâncăm fără să ne fie foame, poate pentru că ne este prea foame, adesea pentru că suntem grăbiți. Privim prin lucruri și oameni ca printr-o pânză străvezie.62946863

Priveam ieri statuia din fața corpului B al Universității. O știu pentru că acea zonă îmi este cunoscută din copilărie. Continue reading “O statuie”

Marea Amorțeală

Toamna si-a așternut pătura de frunze moarte, fructe putrezite, castane căzute, peste natură. Marea Amorțeală se așterne peste pământ pas cu pas. E frumoasă toamna, frumoasă și tristă. Este, dacă doriți, imaginea unui „ce-ar fi putut fi”. Plină de nostalgii, de regrete pentru acele zile de primăvară sau vară pe care le-am irosit privind un film idiotic sau tocând ore întregi prostii despre politică și lucruri mici. Ne-am dori să întoarcem timpul înapoi, s-o luăm de la început, în același timp îndoindu-ne de capacitatea noastră de a face ceva diferit. Ne convingem că n-am fi putut face nimic diferit, pentru că asta a fost voia Domnului, la fel cum frunzele moarte sunt. Continue reading “Marea Amorțeală”

Sfaturi pentru inimă albastră

Ascultam cântece pe Youtube. Mă puneam “la punct” cu muzica românească pentru că în ultimii 13 ani am urmărit prea puțin ce se petrece în acest sector. Din una în alta, clickuind aproape aleator pe cântece, am dat peste “Mi-e dor te tine” cu Mălina Olinescu. “Nice” mi-am spus eu și mi-am spus să văd ce mai face. Am googlat și… da, nu vă mai făliți, voi știați și eu nu știam (și eram mai bine prin asta).

Priveam pozele ei, cele unde era frumoasă și tânără, cele în care nu mai era atât de tânără, ascultam melodia… Ca un tâmpit ce sunt, am început să citesc detalii. Diavolul este în amănunte și chiar așa și este. Citindu-le, scobind informația de sub muntele de titluri senzaționaliste, de scandal, m-am întristat tot mai mult. Continue reading “Sfaturi pentru inimă albastră”

A doua șansă

N-am priceput niciodată „criza de maturitate”. Până când nu m-am gândit la povestea lui Frank. Mi se părea absurd să trudești ani și ani pentru niște țeluri – prosperitate și stabilitate financiară, copii crescuți și puși pe un drum corect în viață – ca, la timpul „recoltei”, atunci când orizontul pictează apusuri de soare savurate de doi oameni care au construit atâtea, să abandonezi ogorul și să o iei de la capăt. Da, am fost întotdeauna conștient că, prinși în truda zilnică, oamenii pot aluneca departe unul de celălalt, dar n-am reușit să văd în aceasta o problemă insurmontabilă. Continue reading “A doua șansă”

Fericirea – Final

Am ajuns în Toronto încă pe lumina muribundă dar nu mai puțin frumoasă (Soarele știe, spre deosebire de Madonna, să apună cu demnitate). Seara alături de prieteni a fost foarte plăcută: isteața de Flavia avea o prietenă în vizită și l-au cooptat imediat pe Gabriel. Am băut bere cu Alfred pe terasa din spate iar Carmen s-a chinuit pentru niște bucate grozave.

Insula la Silver Lake
Insula la Silver Lake

N-am simțit lipsa lui Serena Ryder Continue reading “Fericirea – Final”

Fericirea

Fericirea este un fluture care, urmărit, rămâne dincolo de atingerea ta dar care poate, dacă te liniștești, va pogorâ pe tine.” spunea Nathaniel Hawthorne. Este un citat în care cred dar care vorbește de o atitudine care-mi este dincolo de fire. Continue reading “Fericirea”

Ce s-a întâmplat cu noi?

Astăzi am căpătat un nou regret existențial: regret că n-am îngropat o „capsulă a timpului” când aveam 20 de ani. Mă refer la o capsulă care să poarte mărturie despre cine voi fi peste 25 de ani, ce realizări voi avea. Nu e vorbă că nu-mi aduc aminte despre cele ce gândeam atunci dar mi-ar face plăcere să pot demonstra că așa gândeam atunci. Continue reading “Ce s-a întâmplat cu noi?”