Povești din strania lume a dating-ului online – 2

Mai mult decât orice, de pe site-urile de dating online m-am ales cu povești. Iată câteva din ele, cele nostime sau ciudate. Celelalte, care sunt mult mai multe, cele de nefericire, le las pe altă dată.

  1. PROPUNEREA. Am epuizat repede – așa, din ochi, uitându-mă la profilul lor (nu în pat) – femeile românce din Ottawa înscrise pe Senti. Nu este greu pentru că sunt ca steagurile lui Caragiale: 2 la primărie, două la prefectură, una era grasă rău de tot (sau bine de tot, depinde pentru ce o crești – pentru ouă sau pentru carne), alta arogantă și flituitoare, alta – cu poze foarte sexy – și cu un profil nostim dar confuzant mi-a explicat că nu mă privește pe mine pentru ce este ea pe Senti. Am decis așadar să-mi expandez orizontul și mi-am lărgit area de căutare în Montreal. Curând am intrat în conversație cu o doamnă foarte drăguță care… mi-a prezentat planul ei de afaceri. Cum în fostul meu mariaj am fost acuzat de lipsa suportivității, m-am grăbit s-o încurajez. Ea m-a invitat să-i fiu partener de afaceri. Am rugat-o să-mi trimită o poză pentru că nu postase nici una. Mi-a trimis una cu un bărbat grăsuț și un copil. “Fostul?!” am întrebat-o eu. “Ah, nu actualul!” mi-a spus ea relaxată după care a purces să-mi explice că are soț și amant dar că, pentru că sunt așa de simpatic și dacă aș investi în afacerea ei, ar fi perfect dispusă să renunțe la amant pentru mine. Din gestul ei de a refuza doi amanți am realizat ca e o femeie onestă și cinstită. Și acum mă mir de răspunsul meu de netot: “Deși vag flatat, nu-mi amintesc să fi fost întrebat dacă îmi doresc o asemenea onoare”.
  2. CAPCANA. Comunicarea a început inocent. “Eu sunt Pro. Tu cum ești?” m-a întrebat ea. Oferindu-mi atât de puțin pentru începerea unei comunicări, am ezitat, neștiind în ce direcție să o pornesc. Pentru că-mi place să trăiesc riscant și pentru că-mi place flirtul școlăresc la nebunie, am ales această cale, glumeață de a-mi arăta interesul. Mergeam pe baza ideii populare că dacă faci o femeie să râdă, ai cucerit-o pe jumătate (cu excepția cazului în care râde când bărbatul se dezbracă; atunci e discutabil). Spre marea mea surprindere – nu sar calul și nu folosesc expresii directe, brutale – a doua zi mă aștepta un răspuns violent. Nu o mai am dar ideea era că toți bărbații suntem porci, libidinoși, mereu în căutare de sex. Nu pot prezenta nici scrisoarea mea ca probă dar vă asigur că nu justifica un asemenea răspuns. I-am răspuns foarte serios că îmi cer scuze dacă s-a simțit jignită dar că glumițele mele școlărești nu meritau asemenea atac virulent. I-am explicat, de asemenea, că am venit în Canada pentru a mă bucura de prezumpția de nevinovăție și că nu apreciez faptul că sunt vărsat în aceeași oală cu bărbații care, aproape sigur, o răniseră. Mi-a răspuns cu o reiterarea a ideii principale: că toți suntem o apă și un pământș că sunt un pervers. I-am răspuns că, în acest caz, nu-i rămâne decât o singură soluție: să devină lezbiană, singura cale de a avea intimitate cu cineva care nu este de sex masculin. „Da, sunt un pervers sexual… dar numai cu partenera mea și, după cum mi-ai scris, nu ai nici cea mai mică șansă să ocupi această poziție”. Am crezut că toate se vor termina acolo. Dar persoanele de acest gen au mereu resurse de a ne surprinde. După 2 zile mi-a scris că a venit în Ottawa, într-o delegație și că ar vrea să mă întâlnească la hotelul unde se caza, la orele serii. Îmi era clar, din schimbarea de 180 gr de direcție, că e o capcană. I-am răspuns că deși nu am o parteneră de luni întregi, chiloții mei nu cad instantaneu la auzul cuvintelor cheie „femeie”, „hotel”, „înserare”. Mi-a răspuns că a fost un test (ca și cum n-aș fi știut) pentru a vedea dacă sunt un bărbat adevărat și că acum chiar și-ar dori să mă întâlnească. Am refuzat-o din nou, de 2 ori, dându-i lecția în care eu am crezut de la începutul dating-ului online: trebuie să fii politicos și delicat cu oricine pentru că nu știi cine ar putea fi „The One” și ar fi păcat să o/să îl ratezi pentru că ai fost bădăran.
  3. LOGICA. Am întâlnit, pe aceste site-uri, o sumă de femei măritate care căutau să injecteze puțină romanță în viața lor. Le numesc „Anna Karenina” – de obicei disperate de lipsa iubirii dar prea dispuse să arunce relații bune la gunoi pentru aventuri. De obicei le spuneam repede în conversație că “eu nu eliberez nici o femeie; ea trebuie, dacă e nesatisfăcută cu relația curentă, să se elibereze și apoi putem vorbi” (e poate singurul loc unde nu sufăr de „cavalerită”). O astfel de Anna Karenina mi-a relatat o poveste pe cât de bizară, pe atât de amuzantă. Deci, al ei soț călcase pe bec și o înșelase. În urmă cu 5 ani. I-am înțeles durerea dar nu i-am înțeles reacția. Ca urmare a durerii, ea nu se mai culcase cu el vreme de 5 (cinci) ani! Culmea este că el, supus unui asemenea tratament, în loc să se autoflageleze și în loc să îmbrace costum mănăstiresc, a continuat s-o înșele. Cum această idee inițială de a-l pedepsi nu funcționase, ea s-a simțit constrânsă să schimbe metoda: a început să-l înșele și ea pe el. Degeaba am încercat să-mi prezint filosofiile dobândite: nu poți pedepsi pe celălalt din cuplu fără să te pedepsești pe tine însuți/însăți; „two wrongs don’t make a right” (două greșeli nu duc la un lucru drept). Ea a rămas convinsă că făcuse tot ce era omenește posibil să-și salveze mariajul și acum se simțea eliberată să se comporte ca o destrăbălată. Poate că atât o ducea mintea sau poate că era o abilă raționalizare. Oricum ar fi fost n-am mai zăbovit să aflu.


 

No Comments

Post a Comment