Povești din strania lume a dating-ului – 3

Mi-aș dori mult să cred în mult-lăudata “iubire necondițională”. La fel mi-aș dori să pot crede în finalul prosper al schemele piramidă, în inorogi și în happy-end-urile comediilor romantice.  Dar nu am osul credinței – pentru că nu am încă puterea acceptării, îmi spun eu.

Am spus-o și în alte postări: dacă iubirea necondiționată ar exista, ieșind în stradă ne-am îndrăgosti de prima persoană de sex opus pe care am întâlni-o. Cu riscul de a părea sexist, acest concept e foarte îndrăgit de femei; în majoritatea cazurilor pentru că e un concept romantic, în unele cazuri pentru că e mai convenabil pentru ele să nu fie evaluate contra unor condiții (nu pentru că ele nu ar avea o lungăăăă listă de condiții). Iubirea necondiționată, în teoria mea, apare cu timpul, odată cu rutina, cu acceptarea; în acel punct în care uităm să mai punem condiții: “o iubesc pentru că… o iubesc”. În afară de această iubire în care condițiile au dispărut singura iubire construită de natură pentru a fi complet necondițională este iubirea dintre copii și părinți.

De la începutul intrării mele pe acest tărâm ciudat și deloc minunat, am fost prevenit de prieteni să mă feresc de vânătoarele de viză canadiană, de “căutătoarele de aur”, de profitoare. Grija lor avea, bineînțeles suport real – abundă poveștile cu bieți fraieri, cu bărbați înșelați de femei șirete, bărbați care, potrivit glumei, nu au sânge decât fie pentru organul genital, fie pentru creier, niciodată pentru amândouă simultan. Cunoscându-mă, eu n-am pus bază pe aceste temeri. Mi-am spus că dacă voi întâlni pe cineva care are inteligența de a mă păcăli, dacă are dăruirea de mă menține jocul la nivelul optim timp de luni întregi, care îmi va crea acea stare de confort și încredere și care va reuși să mă facă să mă simt iubit… ei bine, în acel caz, nu aș avea nimic împotrivă de a mă aduna cu acea persoană într-o familie. Nu contează de ce se adună două persoane împreună, sau de ce se formează o relație. Ceea ce contează este de ce rămân împreună și ce face acea relație să dureze.

Așa cum suspectam, n-am reușit să dau de o asemenea persoană. Preponderent am dat de ființe atât de triviale încât își făceau intențiile cunoscute la al 2lea chat, un soi de “Păcăleala Nigeriană, versiunea online dating”. Un articol insinua că intenționat “Nigerian Scam” sunt atât de puerile și de transparente: pentru a-i putea desluși pe cei mai naivi; altfel escrocii ar fi năpădiți de întrebări de la oameni suspicioși, ar răspunde și le-ar răpi prea mult timp. Asemenea musculițe de oțet care promiteau dragostea veșnică, accesibilă tuturor celor între 40 și 99 de ani, dar numai celor “generoși”, sunt ușor de identificat. Există însă și atacuri mai cerebrale.

Am ales două povești mai deosebite pentru exemplificarea unor asemenea abordări, mai puțin convenționale.

  1. PLOAIA. Acesta era ID-ul ei. O femeie frumoasă de 40 de ani, pe chipul căreia îi puteai citi vărsta dar care rămânea la fel de frumoasă. O descriere simplă dar delicată, parametri universali: 1.6m, 50 kg. Am contactat-o prin chat. Nu mi-a răspuns imediat. Site-ul mi-a indicat că îmi cerceta profilul. E okay, mi se pare normal așa. Mi-a răspuns. Abia schimbasem 10 fraze când a început să-mi povestească de ghinioanele ce o loviseră. Era femeie de serviciu și lucra la 3 slujbe ca să se poată întreține pe ea și pe copilul ei. Soțul o părăsise și dispăruse în lume. Părinții ei erau săraci, locuiau la țară iar ea se chinuia să rămână în București. Pe măsură ce-mi depăna povestea, o orchestră de viorile prinsese glas alături de mine. Partea mea cavalerească se îmbulzea la interjecții si fraze miloase care e musai să acompanieze asemenea calvar. Din nefericire, instinctul meu de polițist, structura mea realistă nu se odihneau. Când mi-a destăinuit că nu știe ce să se mai facă: își rupsese șoldul în urmă cu 2 luni și deși nu era complet vindecat, “workman comp”-ul i se termină și va trebui să se reîntoarcă la muncă. „Workman comp” este un termen nord-american, o asistență socială acordată celor răniți în muncă. De ce o femeie care trăia numai în RO folosește asemenea termeni nord-americani? Continuînd să arunc ăn chat, considerativ, acele „ohhh, ce îngrozitor” sau „vai, chiar asa?”, am început să analizez mai atent profilul. Ce mi-a atras atenția era numărul mare, uriaș de „prieteni” pe care îi adunase. Le-am privit chipurile dar nu păreau să nu aibă nimic în comun: tineri de 30, indivizi de 58, grași, slabi, înalți, pitici. Asta până ce ochii nu mi-au aterizat pe locația lor. TOȚI erau localizați în străinătate: Anglia, Israel, Franța, US, Canada. Brusc, mintea suspicioasă a ticluit un scenariu, perfect plauzibil dar pe care, evident, nu aveam cum să-l verific. În loc să-și folosească nurii, posibil veștejiți (poza cred ca era a ei dar nu-i arăta decât chipul) și să mizeze pe excitarea bărbaților, ea apela la acel spirit cavaleresc care ne îndeamnă să scoatem din beleu domnițele silite să dea cu T-ul în palatul zmeului. O asemenea poveste, minunat de bine închegată – dacă nu ești genul să dea atenție la detalii; noi bărbații suntem notorii pentru faptul că nu analizăm detaliile – putea stoarce cu ușurință sume, probabil modeste: 1-2-300 EU, de la acești „prieteni”. Având atâția (200, în fapt maximul pe care îl permitea site-ul) ar fi fost ușor să-i rotească și să-i roage pentru ajutor doar la câteva luni, pentru a preveni „oboseala donorului”. Sumele mici i-ar fi împiedicat, chiar și când s-ar fi prins c-au fost luați de fazani, să dea curs unor acțiuni de justiție iar distanța i-ar fi împiedicat să o hărțuiască sau s-o expună unor probleme fizice. Lovitura perfectă. Chiar și după ce m-am format această idee, mi-a trebuit mult să știu la ce se referea ID-ul ei, PLOAIA – picătură cu picătură se face balta. Știind că nu va îndrăzni o cerere directă, am deplâns-o, așa cum se cuvenea, am încurajat-o „da, viața e dificilă dar totul va fi bine” si am lăsat-o cu buzele umflate (de la Botox, nu de la prieteni, sponsori a povestilor ei lacrimogene).
  2. BALERINA. Era frumoasă, era delicată, un profil frumos scris. Povestea a început banal, cu întrebările tipice “de ce ai divorțat?”, “când ai divorțat?”. Răspunsurile mele sunt, întotdeauna directe. Povestea ei avea meandre cel puțin ciudate: o ședere în Germania, un soț în Elveția care însă era brazilian, pilot pe o linie aviatică. Avea o fetiță de 3-4 ani și curând a introdus în poveste și Afacerea –o sală de balet unde preda, care-i aducea o bucurie enormă, care o umplea de energie dar… care o storcea de bani. Nu s-a grăbit – ceea ce e o laudă pt inteligența sau poate doar șiretenia ei. Abia după 3 săptămâni a început să aducă în poveste mârșăvia partenerului ei, care o lăsase neacoperită cu sala de balet, nu știa cum va porni cursurile noului an, cum le va spune micuțelor care vroiau să devină lebede că din motive financiare vor fi silite să rămână gâște?! Puțin despre lucrurile sentimentale sau judecățile de valoare care, în general, ocupă timpul tatonărilor.  Am încercat să verific pe Internet existența sălii – am găsit numai un număr de anunțuri recente care nu vorbeau de o existență mai lungă. Balerina era dibace – nu cerea nimic și își termina poveștile lacrimogene cu un aer demn “Ei, dar să nu mai vorbim. Mă voi descurca cumva… numai Dumnezeu știe cum dar mi-o va dezvălui la timpul potrivit”. Îmi oferea informații – dar genul de informații care te lasă încă și mai nedumerit decât atunci când nu le aveai.  În cele din urmă am slăbit frecvența email-urilor, tot mai mult, ceea ce a provocat câteva proteste, după care m-am pierdut în ceață, așa cum nu o fac mai niciodată. Nici acum nu pot spune cu certitudine că încerca să extorcheze bani de la mine dar, la fel ca și prima, prietenii ei erau numai vestici.


 

No Comments

Post a Comment