Singura metodă de a rezista timpului este să nu te lupți cu timpul. E o luptă pe care n-o poți câștiga. Asemeni unui câine pe care, dacă-l ignori atunci când te amușinează, te lasă-n pace, timpul n-are putere asupra ta atât timp cât tu însuți/însăți nu-i dai putere.
Nu ajută să ne plângem de trecerea lui, nu ajută să facem bilanțuri, nu servește la nimic să ne întrebăm cât mai avem și în ce condiții. Enumerarea micilor maladii și a problemelor de sănătate cu tratamentele cele mai potrivite, și rumegarea asupra unor articole despre detoxifiere și combatere a îmbătrânirii strică îngrozitor de mult. Ne aduc în starea mentală a unui om bătrân, copleșit de boli. Te stânjenește genunchiul, digestia nu-ți mai funcționează atât de bine ca la 17 ani, ai puțină hipertensiune sau colesterolul ridicat?! Taci – ia măsurile cuvenite, încearcă să trăiești o viață moderată, depărtează-te de vicii și apropie-te de obiceiurile sănătoase dar încearcă să nu vorbești, să nu povestești, să nu privești în față hăul.
Strigătele colective – pe care le aud/le citesc cu o frecvență iritantă – despre tinerețea spiritului nu ajută la nimic. La o adică, atunci când aveam 20 de ani nu simțeam deloc nevoia de a ne afirma tinerețea – era o stare de fapt; acum, când o facem, se înscrie mai degrabă la capitolul “repet-o până ajungi s-o crezi”. Operațiile estetice și obsesia cu aspectul fizic tineresc a cărui standard a devenit imposibil de atins, ne împing – adeseori – în penibil. Nu este nimic neobișnuit în US să vezi oameni de 60 de ani petrecând 2 ore pe zi la sală, hrănindu-se cu tot soiul de suplimente încercând să rețină tinerețea dincolo de limita posibilului. Chipuri cu zâmbete grotești împietrite de botox, acid hialuronic și de cuțit împânzesc mass-media și masele îi iau ca model, risipindu-și energia și finanțele.
Când mă gândesc la inutilitatea lupții împotriva timpului și la finalul ei jalnic, îmi revine în minte povestea primului împărat chinez, Qin Shi Huang. Nu și-a putut imagina că el, cel mai puternic om al universului său, nu poate cuceri ultima redută – viața veșnică. Obsedat de această problemă a căzut pradă poveștilor șarlatanilor și, ca paleativ până ce unul din aceștia urma să-i aducă leacul definitiv, a fost convins să înghită biluțe făcute cu mercur care urmau să-i extindă viața foarte mult. A murit, nebun în urma ingerării mercurului, la numai 50 de ani. Nu vom ști niciodată câți ani i-ar mai fi dăruit natura de nu s-ar fi luat la trântă cu timpul.
Vreme îndelungată am fost obsedat de ideea de a lăsa măcar o urmă în timp. Așa am fost programat de cultura noastră individualistă, competitivă: totul sau nimic, ești ceva sau nu ești nimic. Bilanțurile inerente unei asemenea gândiri mă acreau. Sesizam alunecarea timpului peste incapacitatea mea de a mă rupe de pluton.
Lucrurile sunt mai simple decât atât și tocmai în această simplitate rezidă complexitatea acceptării. În mine, aceste emoții nu s-au potolit decât atunci când am vizualizat imensitatea timpului, întinderea omenirii. Cu revoltele de rigoare, toate de scurtă durată, am ajuns să accept că nu sunt decât un fir de nisip pierdut pe o plajă oarecare, mai puțin decât a 7-a miliarda parte a umanității. Prognozele arată că, dacă îmi voi împlini speranța de viață, voi deveni a 9-a miliarda parte. Cu alte cuvinte importanța și relevanța mea descrește, indiferent de zbaterile mele. Nu sunt trist, sunt doar eliberat pentru că am realizat că universul nu se așteaptă din partea mea atât de mult pe cât credeam eu că așteaptă. Această revelație – aceea că eu și acțiunile îmi permite acum să-mi trăiesc viața fără presiune, ca și cum aș fi nemuritor. Și, toți o știm, atunci când nu mai există presiune, devenim mai performanți și… Cine poate ști?!