Aș putea să vă fac capul calendar despre diferența dintre un drum cu motocicleta față de unul cu mașina. Aș putea să vă vorbesc de cât de conectat ești cu drumul pe care-l străbați: cum simți pe propria piele zonele de aer cald urmate de unul rece, care-ți înfiorează pielea, de mirosurile plantelor, al ierbii proaspăt tăiate sau al focului de lemn. Mi-ar fi imposibil însă să vă descriu cu toată culoarea pe care o merită poezia autostrăzilor care se deschid în fața ta sau, din contra, a curbelor strânse închise între copaci. N-am capacitatea de a vă recita versurile emoțiilor care te cuprind când aluneci cu 120 kmph sub lumina strălucitoare a unei zile pașnice sau, dimpotrivă, sub cerul plumburiu al unei ploi amenințătoare și, în mod cert, n-aș reuși să vă descriu potrivit cum e să schimbi cele două ceruri în mai puțin de 15 minute.
Motocicleta e un lucru care trebuie trăit, nu povestit pentru că nu există cuvinte potrivite, nu în mine, pentru a face dreptate emoției și stării de libertate pe care o am atunci când merg pe două roți.
Cea mai simplă explicație este că o vacanță făcută cu mașina sau cu avionul este doar un moment plăcut, o scenetă lipsită de dimensiune geografică. O vacanță pe motocicletă este o poveste completă, o aventură care – prin gradul ei de dificultate – sapă contururi adânci amintirilor. Voi încerca sa relatez povestea acestei mini-aventuri, perfect conștient că talentul meu e inadecvat.
Introducere.
Fiecare are alt proces decizional. Personal, mă învârt mult în jurul cozii, ca un testicul într-o căldare – citesc, cuget, fac planuri… apoi, brusc, extrem de brusc, iau decizia și (aproape) nimic nu mă poate întoarce din drum. Nu-mi reevaluez deciziile. Nu-mi dau timpul de a o face. Le iau și îmi trăiesc deciziile. Așa mi-am cumpărat mașinile, așa mi-am cumpărat motocicleta și chiar și casa. Așa s-a întâmplat și acum, cu această excursie.
Călătoriile de-a curmezișul Americii sunt un vis constant de-al meu. Să descriu mirajul America de Nord cuiva care n-a fost aici e aproape la fel de inutil ca și a descrie bucuria mersului pe motocicletă. Nu vreau să jignesc pe cineva și să insinuez că România n-ar fi o țară frumoasă. Este frumoasă – cinci minute, o vedere, înainte de a întâlni un drum cu gropi în care-ți rupi mașina, sau poate un bețiv pe bicicletă pe care aproape-l omori, sau locul de la marginea orașului pe care unii îl tratează drept groapa de gunoi, până cobori la șesurile deprimante ale Moldovei în care zeci de minute conduci fără umbra unui copac. Ici și colo omul poate rupe o imagine, o iluzie a unui colț de rai.
Cum este oare însă când vederea rezistă minute, zeci de minute de goană a vehiculului de-a lungul unei șosele impecabile, învăluit de umbra protectoare a copacilor, când, de pe o culme, ți se dezvăluie zeci de kilometri vederii?! Totul aici este în dimensiune, în persistența plăcerii drumului deschis, în miile de kilometri ce ți se așează la picioare prin cele mai variate peisaje, prin cele mai variate fenomene atmosferice, cu cele mai absurd de frumoase apusuri. Cineva care s-a plimbat doar prin Europa, nu poate înțelege cât de vast este spațiul în America de Nord. Degeaba vă spun că în Ontario încap mai bine de 4 (patru) Românii, pentru doar 12 milioane de locuitori. Degeaba pricepeți că Parcul Național Algonquin, o zonă de vacanță are 7700 kmp sau că Parcul Gatineau, care e la marginea Ottawei și Gatineau-ului, măsoară peste 70 km pe diagonală – a simți ce înseamnă aceasta e mult mai dificil.
Ca să nu-i supăr pe pan-europeni, trebuie să balansez și să recunosc că America de Nord excelează prin spațiu în vreme ce Europa excelează în timp – istorie amplă și extrem de variată.
Abia în 2007, la șapte ani după ce am ajuns aici, când am traversat America de Nord, am reușit să conștientizez aceasta. Am condus din Ottawa până în Phoenix, Arizona. Zburasem adesea pe deasupra acestui continent dar când în 4-5 ore ajungi la destinația, percepția interioară a spațiului e ciuntită. Atunci, în 2007, am străbătut 4300 km – prin regiuni de dealuri, împădurite, peste râuri, printre munți bătrâni, tăiați de autostrăzi, printre lanurile de porumb ale Oklahomei, prin stepele Texasului – izbind în botul mașinii tumbling weeds (acele buruieni rostogolitoare)- și pe drumuri mărginite de pământul roșu al New Mexico-ului, prin deșertul Arizonei, am coborât 2000m în doar ceva mai mult de o oră, de la Flagstaff în Phoenix. Atunci am putut să pun împreună toate bucățelele aflate de până atunci.
Cănuță-Om-Sucit ce sunt, mereu mi-a plăcut să plec – am fost excitat peste măsură de nou, de descoperire – în același timp dornic să mă întorc, să am acel „acasă” fără de care mi se pare greu de trăit. Așa că visam de mult timp la o asemenea călătorie – una poate până pe coasta de Vest… dar e prea departe pe motocicletă . Trebuie măcar 7-8 zile de concediu și, la capăt, probabil cel mai bine ar fi să trimit motocicleta pe tren și să zbor înapoi. Un drum la Chicago – 1200 km – era o altă idee… dar e o țintă limitată. Provinciile atlantice – New Brunswick, Prince Edward Island (PEI), Nova Scotia însă… mi s-au povestit multe și, în 15 ani încă n-am ajuns acolo. Dar ezitam – cel mai mare drum pe care l-am făcut pe motocicleta a fost de cca 780km într-o zi și urma să depășesc acest barem. Ezitări, ezitări… până ce brusc, m-am decis. Era miercuri. Puteam pleca vineri… dacă șefa era de acord.
Am intrat online și am început să fac rezervări la hoteluri și moteluri. Primul, Skyline, în Fredericton, costa doar 67 $ – un preț foarte mic pentru Canada. Mă întrebam dacă în prețul acesta sunt incluși și gândacii sau pentru ei plătesc în plus dar, pentru că foștii clienți erau foarte apreciativi și insistau „foarte curat”, am spus că pot să „mă” risc. A doua noapte, în Summerside, am ales iarăși un hotel/centru de conferințe care avea un preț suspicios de mic – tot circa 70$. Pentru a treia noapte, însă, în Moncton – gândindu-mă la cele două nopți anterioare am spus că nu voi face nici o economie și am rezervat o cameră la Delta Beausejour pe 157$+tx. Am ezitat și m-am gândit și m-am răzgândit unde voi dormi în a 4-a noapte… dar nu m-am putut decide până unde aș putea ajunge. Vedeți dumnevoastră, vroiam de la Moncton să vizitez The Rocks National Park și acolo e postat un program al mareei. Punctul de reflux maxim – cand apa e cea mai scăzută – pentru data de 28 iulie era 16:33 (parcă). Cât de departe puteam ajunge de la 4-5 pm până la 8:30-9 pm?! Așa că m-am decis să nu mă decid: să călătoresc cât de departe pot, cu ideea că voi întâlni un motel în calea mea la timpul potrivit.