POT – Episodul I

Există în engleză o zicală care spune „Whether you think you can or can’t… you are right” – „Fie că gândești că poți sau că nu poți… ai dreptate”. Situația din România mi-a amintit de această zicală. Mi-am amintit de acele timpuri când credeam și eu ca nu pot, că nimic nu are sens, că nimic nu se va schimba nicicând, niciodată… sau, poate, că se vor schimba (așa, de la sine sau prin intervenția magică a unui om de excepție) într-un viitor prea îndepărtat ca să-mi aducă vreun folos. Acești 12 ani am învățat că se poate și, încă și mai folositor, am învățat CUM se poate. Nu e ușor, nu e rapid, nu e complet, nu e satisfăcător – cel puțin nu la fel de satisfăcător ca „intervenția auto-magică” sau, cum îi spun eu, metoda „Mesia Salvează România”. Este însă pragmatic și – am văzut-o, am încercat-o – funcționează, poate face viața fiecărui român mai bună, poate da speranță.

România și românii nu se confruntă cu o singură problemă. Nu e NUMAI economia, nu e NUMAI corupția, nu e NUMAI delăsarea, nu e NUMAI frauda sau NUMAI legislația. Acesta e motivul pentru care nimeni, nici măcar un/o Mesia, nu poate face nimic de unul/una singur(ă). Este o încrengătură de probleme, sau, dacă poftiți, o problema de dimensiuni catastrofice compusă dintr-un milion de probleme mici: un funcționar te ignoră, așteptând obișnuita șpagă, un primar corupt dă contracte unor firme fantomă, un vânzător se stropșește la tine de parcă ar trebui să-i mulțumești că-ți ia banii.

Vorbind cu prieteni și cunoscuți din România, mi-a fost imposibil să ignor o temă recurentă, omniprezentă: NEPUTINȚA. Fie că discutam despre potențiale afaceri, despre politică, protest civil, răspunsul era, invariabil „Nu se poate”. Nici măcar pentru o secundă nimeni nu încerca să dea un răspuns unei întrebări care, în viziunea mea, rămâne esențială: „Cum s-ar putea?”. Să cauți a doua slujbă, ca să-ți suplimentezi venitul – imposibil. Să schimbi o lege nedreaptă sau absurdă – imposibil. Să nu dai șpagă – absurd. Să torni pe cel care te-a forțat la șpagă, șeful care te hărțuieste sexual, soțul care te bate – ce sens are? O mocirlă defetistă astupă orice speranță… dar, după cum știm, „speranța moare ultima” așa încât, doar puțin timp mai târziu, regăsim aceste speranțe decedate atârnate, cu noimă sau fără, de cine știe ce politician sau partid sau eveniment politic.

Nici acum nu s-a lăsat praful resemnării dupa referendumul recent. N-a fost doar un referendum, ci a fost o tragedie grecească. Urlete de disperare, chemări la luptă, rude și prieteni încleștați în bătălii pe viață și pe moarte unii cu alții. N-am să comentez rezultatul – nu mă privește și simt că n-are nici o relevanță. Cert este ca, în ciuda faptului că, văzând pasiunile dezlănțuite, înspăimântat fiind de ele, m-am străduit să stau departe de ele, m-am trezit supt în discuții interminabile despre ce înseamnă o lovitură de stat, de ce nu este momentul cel mai potrivit al referendumului, cum stabilitatea politică a unui stat e mai importantă dpdv economic pentru românul de rând decât un conducător (mai?) bun. Apoi, o dată pasiunile dezlănțuite, mi-a trecut un gând ciudat prin cap: dacă românii ar fi investit, în direcții pozitive, 10% din această energia atomică cu care discută politică și 10% timpul lor, vreme de 22 de ani, acum viața lor ar fi mai bună. Câtă pasiune irosită în discuții sterile, paloșe de granit izbindu-se de alte paloșe de granit, fără nici măcar speranța de a schimba vreo părere, câte idei înălțătoare și câtă retorică irosită pe niște oameni fără altă putere reală decât a unui singur vot… în vreme ce în rest, nimic nu este de făcut.

Invariabil, mai devreme sau mai târziu, mi se sugerează sau mi se spune direct sau mi se trântește mitocănește ideea că, plecat fiind de 12 ani, m-am desprins de condițiile concrete din România și ca atare nu mai înțeleg nimic. În ciuda ideii mele că, poate, nemaifiind implicat, pot gândi la rece și echilibrat… mă întreb „Ce este de înțeles?” Nu vreau să înțeleg și nici să accept că imposibilul este imposibil. Nu vreau să înțeleg pe acei oameni care nici măcar n-au încercat să-și deschidă o afacere dar se forțează să-mi demonstreze că e imposibil de făcut afaceri în România, sau pe cei ce, fără a petrece nici măcar o oră căutându-și o slujba, îmi spun că e imposibil de găsit o slujbă. Nu știu ce e de înțeles când cineva care petrece 2-3 h în fiecare seară vorbind despre ce ar trebui făcut ca să fie bine în RO, nu scrie parlamentarului sau primarului pe care l-a ales, nu are deloc timp să participe la primărie la ședințele care îi vor influența viața, nu pichetează casa doctorului care i-a cerut șpagă pentru a-l opera.

No Comments

Post a Comment